Triptic de viaţă bucovineană

I.

Aflându-mă eu vajnic scotocitor prin filele prăfuite ale gazetelor de altădată (mai ales în vremea mai recentă, pe urmele lăsate de Iraclie Porumbescu), mă trezesc în faţa unor pagini care, pe lângă că erau bine scrise (adică literar-artistic), mai aduceau şi informaţii de viaţă bucovineană autentică „de la mama ei”, adică din sânul poporului. (Ştie oricine că istoria – mai ales aceea scrisă – are drept obiectiv lumea/societatea în ansamblu şi că, de obicei, îşi opreşte atenţia asupra vârfurilor, a evenimentelor definitorii, sau măcar memorabile, lăsând „pălmaşii” să-şi ducă traiul pământean într-o oarecare taină). Optimismul mă face să cred că vor mai fi fiind oameni interesaţi, în această invazie a „europenismului” – nimic nou sub soare, am mai trecut prin astfel de „cumpene” – de amintirea unor vieţi „idilice”, aşa că le voi împărtăşi prin intermediul acestui ziar fanion al acestui colţ de Românie.

Începem scurtul periplu bucovinean printr-o rememorare semnată de părintele Constantin Morariu de la Pătrăuţi (dar născut în Mitocul Dragomirnei), din revista „Amicul poporului” de la Gherla (pe vremea aceea Bucovina nu avea decât o gazetă semioficioasă, scrisă în limba germană, iar supapa aspiranţilor condeieri din partea aceea de ţară se deschidea „peste munţi”, în publicaţii româneşti de la Viena, Pesta, Oradea, Braşov etc.). Strecurată printre alte „producţii”: poezii, traduceri, scrieri informative având ca obiect viaţa bucovineană sau prezentarea unor personalităţi ale acesteia, descoperim şi o proză în adevăratul înţeles al cuvântului, înzestrată cu calităţi artistice care cam lipseau, pe vremea aceea, din bagajul celor care simţeau că au ceva de spus.

Cu ce se prezintă tânărul condeier în faţa noastră? Găsim aici o poveste cu „haiduci” (în „timpul liber” erau nişte vrednici gospodari, cu case bine înjghebate, cu neveste şi copii), ceva obiceiuri locale (printre care unul insolit din vremea sărbătorilor de iarnă), un dans la modă (care seamănă izbitor cu „periniţa” – regretăm, alături de redacţia „Amicului familiei”, că nu dispunem şi de melodia anexată articolului), prezenţa unor „jandarmi” austrieci – străini de naţiune, practicarea strângerii legăturilor „studenţilor” (aşa erau numiţi elevii din clasele terminale ale liceului), prin vizite la colegii de la ţară, dar… să vă las să descoperiţi şi singuri. Aşadar, Constantin Morariu:

 

Matrachi şi feciorii săi

– Amintiri din trecut. –

Cam în depărtare de o milă spre miazănoapte de la Suceava – vechea reşedinţă a eroului moldovean Ştefan cel Mare – se află astăzi comuna Mitocul-Dragomirnei. Această comună se – mărgineşte înspre răsărit cu parâul Hraniţa, hotarul între Bucovina şi Moldova; înspre miazănoapte se mărgineşte cu monastirea Dragomirna, până la care ajunge teritoriul Mitocului şi de la care comuna îşi are a doua parte de numire, spre deosebire de Mitocul-moldovenesc de preste Hraniţă, în Moldova, şi de Mitocul-armenesc – o biserică armenească încungiurată de câteva case locuite de armeni, ce se află într-o depărtare cam de-o jumătate de oră spre miazăzi de la Suceava. – Spre apus Mitocul-Dragomirnei se mărgineşte cu satul Lipovenii, aşa numit după locuitorii săi, iară înspre miazăzi se întinde ţarina Mitocului până lângă Iţcanii noi – o colonie de şvabi, aproape de gara şi apa Sucevei.

Încungiurat dinspre Moldova, monastirea Dragomirnei şi Lipovenii, de păduri, – aşa că privirea-ţi rămâne deschisă numai spre Suceava, – şi aşezat mai mult pre loc şes, Mitocul-Dragomirnei nu se poate zice că are o poziţiune frumoasă. Ceea ce dă însă oareşicare însemnătate locului este îndemânarea traiului. Pământul dă mitocanului seceriş bogat, pădurile-i dau destul lemn de material şi de ars, şi de apă comuna încă nu duce lipsă. Oraşul Suceava e destul de aproape şi şoseaua ce taie ţarina Mitocului până la Iţcani e bună şi dreaptă ca o linie.

Mitocul-Dragomirnei are o biserică, care, în asemănare cu alte biserici comunale bucovinene, cu tot dreptul se poate numi frumoasă, luminoasă şi mare. Locuitorii satului – români de viţă veche – sunt un fel de omeni de statură mai mult înaltă decât joasă, în corp bine făcuţi şi cu feţe frumoase şi vesele. În sfârşit mai amintesc că Mitocul-Dragomirnei este leagănul familiei Morărenilor, care până acum a dat Bucovinei pre actualul mitropolit Silvestru Morariu şi pe vrednicul de amintire repauzatul Constantin Morariu – fostul profesor de teologia morală la desfiinţatul institut teologic din Cernăuţi şi autorul manualelor de religiune pentru clasele întâia, a doua şi a treia gimnaziale din Bucovina.

Am avut lipsă de cele înşirate până aice pentru înţelegerea celor ce urmează.

*

– „Vine Matrachi!” – îmi ziceau adese, la caz de trebuinţă, surorile pe când eram mic, şi aceste două cuvinte erau pentru mine ca „Hannibal ante portas”.

Cine era Matrachi, eu încă nu ştiam, căci încă nu-l văzusem; dară închipuirea întipărită în mintea mea prin povestirile despre dânsul era pentru mine atât de îngrozitoare, încât când auzeam pomenindu-se acest nume, mai ales noaptea, atunci pe loc mă ascundeam cu faţa în perină, trăgeam acoperişul preste cap să nu văd şi să nu aud nimica, şi aşa nu o dată mă trezeam din somn plângând în vălmăşagul luptei cu Matrachi şi, fiind plin de sudori, din pricină că mă încuiasem de cu seară în aşternut, de abia puteam răsufla.

Şi cine era Matrachi, acea nălucă de groază a copilăriei mele?

Când timpul mi l-a adus pentru prima dată înaintea ochilor, icoana lui mi s-a întipărit adânc în memorie, şi acea icoană voi să o pun acuma înaintea cetitorilor.

Mergând într-o zi la şcoala din sat dimpreună cu alţi băieţi, iaca vine pe lângă biserică un om în faţa noastră. Gavril Ursu – unul dintre tovarăşii mei de şcoală – îmi zice: – „Acesta-i Matrachi!”. – Într-aceea ceialalţi băieţi îşi rădicară pălăriile şi începură a-i săruta mâna – după cum ne povăţuise învăţătorul să facem, când ar fi să ne întâlnim cu gospodari sau gospodine şi mai ales cu capete cărunte, – iară eu privii lung la acel om, cure fusese de atâtea ori spaima mea de noapte, până ce mă trezesc că-i sărut şi eu mâna, şi el mă întreabă că a cui sum.

Era un om, s-ar putea zice, de statură înaltă şi nu prea, gros şi spătos, cu păr rar pe cap, cu cap mare şi cu faţa rotundă şi lată şi cu neşte ochi vineţii de mărime mijlocie, care, în timpul vorbirii, clipeau de mai multe ori şi foarte repede dupăolaltă. Mâinile îi erau ca neşte labe de urs, ceea ce mă uimise, când îi sărutai mâna lângă biserică. Portul îi era simplu. Totdeauna, iarna şi vara, l-am văzut îmbrăcat în cojoc lung până preste genunchi, pe cap purtând cuşmă şi pe picioare opinci. Un lucru mi-a fost de mirare de la întâia vedere a lui Matrachi, anume faţa şi fruntea sa, cari erau ciupite ca de vărsat şi ţintuite des cu nişte puncte mici negre ca macul necopt încă bine.

Îmi aduc bine aminte că la un praznic la Iordachi a popii, în Dragomirna, unde mă aflam şi eu, întrebat fiind de oarecine ce a păţit el cu faţa şi fruntea sa, Matrachi a început a povesti şi a lămurit lucrul cam aşa:

– Pe când eram încă tânăr, veneam odată cu vreo câteva părechi de boi din Moldova. Când am ajuns la Hraniţă, ies trei livizori (vameşi) înaintea mea. Eu habar de grijă n-aveam, macar să fi fost şi zece de dânşii, dară tot purtam frică de puşcele lor.

„Halt!” – strigă livizorii când s-au mai apropiat de mine. Atunci eu nici una nici două, când m-am repezit asupra lor şi când i-am apucat şi i-am trântit, doi au picat ca neşte galuşce la pământ, iară al treilea nu ştiu cum îmi descarcă puşca drept în faţă. Am simţit ca şi când o pară de foc mi-ar fi fost ars obrazul, şi pe când mă încercam în zadar să deschid ochii şi dam cu mâinile pe faţă să văd ce-i, livizorii mă înhaţă tustrei şi mă împing ghiontindu-mă şi zicându-mi: – „Haide amu cu noi, hoţule, la cerdac!”.

„Haidem!”, zâc eu prefăcându-mă, dară în mintea mea socot: bine căci numai atâta; aşteptaţi că m-oi cotorosî eu de voi. Şi după vreo douăzeci, treizeci de paşi, după ce mi-am mai venit în fire şi-am început a deschide ochii şi a vedea, unde nu mă fac deodată roată printre tustrei şi unde nu mi ţi-i întind pe toţi pe iarbă, de nu alta-ce, da se cutremură pământul sub dânşii. Le-am luat apoi puşcele şi le-am aruncat printre tufişuri în Hraniţă şi după ce i-am meliţat oleacă cu maiul iesta (aretându-şi pumnul) le-am mai dat câte un picior pe deasupra, apoi mi-am luat boii şi m-am dus în treaba-mi.

Şi tot la acel praznic, mi-aduc tare bine aminte că, aflându-se Matrachi în voia bună, a mai povestit şi următoarele:

– Doamne, doamne, câte n-am mai petrecut eu în tinereţile mele! Pădurile Moldovei dac-ar putea grăi, ele ar fi în stare să spună multe din câte le-am făcut noi.

Odată m-am fost pus într-o pădure cu băieţii mei la drum, aşteptând vreun prilej. Da era o noapte de nu-ţi vedeai mâna de întuneric şi un ger de cârsicau copacii şi plesneau ouăle corbului. Şi cum stam noi vorbind, glumind şi ascuţind urechile în toate părţile, văd eu nu departe de noi neşte putrigai de lemn de cel ce străluceşte prin întunerec. Atunci ce-mi vine-n cap, dau poruncă tovarăşilor să care putregai de acela lângă drum şi să înfigă în şanţ, unde era omătul mai adânc, un trunchi ce se afla lângă noi. Pe capul acelui trunchi am început apoi a aşeza bucăţile de putrigai lucitor, astfel încât îndată am făcut o matahală cu o faţă lucitoare omenească, pe care nu om, dară necuratul s-o fi văzut, l-ar fi băgat în toate răcorile.

După ce am sfârşit acel chip, am zis cătră ai mei: – De amu, haidem băieţi la vale, până ce nu l-om vedea pre stajarul nostru, că ştiţi că de la vale aşteptam muşterei, şi-i bine ca noi să le rămânem în urmă.

Cum am zis, aşa am şi făcut. Şi nu mult după aceea, numai ce auzim din deal un zgomot de paşi de om. – După dânsul, băieţi! – zic eu. Şi cât ai bate-n palme, îmi aduseră înainte pe un biet cerşitor, care de spaimă nu putea grăi nici un cuvânt. Văzându-l aşa de ticălos, am scos ceva parale şi miluindu-l, i-am dat drumu să-şi caute de nevoi – că, drept să vă spun, am jupit eu mulţi nadragari, dară totdeauna am avut frică de Dzeu şi milă de săraci. Nu ştiu de-a mai dat alt om atâtea slujbe şi acaftiste pe la sfintele biserici câte am dat eu, după cum adese vedeţi că fac şi acuma, că doară mi-a ierta Dzeu păcatele.

Atâta am auzit de la Matrachi eu singur cu urechile mele.

Şi a trecut mult timp la mijloc, până ce într-o zi aud că Matrachi a murit de-o moarte năprasnică. – Căutând el adecă într-o zi neşte lucruri pe podul casei sale, când era să se coboare căzu cu capul drept în jos pe-o lespede de piatră ce se afla în tindă şi rămase mort pe loc. Am auzit pe mitocani grăind cu mirare despre moartea lui şi zicând: – „Blastemele pentru faptele lui l-o ajuns!”.

Dară cu moartea lui Matrachi nu s-a stâns de tot numele său, căci el lăsă în urma sa patru feciori: Mihai, Ion, Gheorghi şi Manoli, la cari trei din urmă prea nimerit se poate aplica zicala: „lupu-şi schimbă părul, da naravu ba!”. – Acei trei îşi schimbară portul. Cuşma de miel o înlocuiră prin pălării alese de fabrică, în loc de cojoc se îmbrăcară în blane de vulpe, în loc de opinci încălţară papuci şi ciobote de vacs. Femeile şi fiicele lor – frumseți rare – se arătară printre ţărance în o îmbrăcăminte care era aproape de luxul damelor aristocrate. Prin locuinţele lor cafeaua, ceaiul, dulceţile se obicinuiau ca la muncitorul simplu mămăliga. Şi cu toate aceste înnoiri propăşeau paşi în paşi şi faptele rele ale celor trei în urmarea moştenirii năravului părintesc, cu acea deosebire numai că aceste fapte apăsau mult mai jos cumpăna ordinii sociale, decât cele ale tatălui lor. Din timp în timp ieşeau la iveală feliurite cruzimi făptuite de dânşii în cutare sau cutare locuri. Atributul de „talhariu” al celor trei se identifică în faima de obşte cu numirea de mitocan, de unde se explică şi chiuitura feciorilor mitocani în horele lor:

 

„Vai sârmanii mitocani

Strigă lumea că-s tâlhari,

Nu-s tâlhari de boi, de cai,

Da-s tâlhari de fete mari”.

 

Feciorii din sat ştiau să povestească feliurite despre Matracheni. Ei spuneau cum sunt de bine primiţi cu cafele, ceaiuri, dulceţuri când umblau cu colinda; spuneau cum Matrachenii se adună la un loc cu soţii lor şi benchetuiesc până târziu noaptea când vreau să meargă la furat; spuneau cum adese ies din casă afară privind la cer şi cetind din stele timpul de pornire; spuneau cum se îmbracă de urât şi cum îşi mânjesc feţele. Ba unii deprinseră de la ei şi un fel de limbă deosebită – aşa numita limbă păsărească, de care se foloseau când voiau să fie neînţeleşi. Această limbă păsărească, pe care am deprins-o şi eu de la feciori, are două variante. Ca exemplu, dau aice chiuitura de mai sus în ambele variante:

 

I.

Vapai sepermapanipii mipittopocapani

Stripigapa lupumeapa capasu tapalhapari!

Nupusu tapalhapari depe bopoi, depe vapaci

Dapa-su tapalhapari depe fepetepe mapări.

 

II.

Vavnai sevnermavnanivnii mivnittovnocavnani

Strivnigavna luvnumevnea cavna-su tavnalhavnari!

Nuvnu-su tavnalhavnari devne bovnoi, devne vavnaci,

Davna-su tavnalhavnari devne fevnetevne mavnari.

 

M-au asigurat feciori mitocani că mai ales în varianta din urmă când începeau Matrachenii să vorbească, limba le umbla aşa de repede, încât nime nu era în stare să înţeleagă ceva.

Mi-aduc aminte c-odată, fiind pare-mi-se în a cincea sau a şasea clasă gimnazială în Suceava – venisem în ziua de Crăciun acasă la Mitoc cu doi prieteni şi colegi de-ai mei: Gherasîm şi Vasîli Prelipceanu. Ei s-au mirat când au auzit că în satul nostru se află o ceată de ostaşi din arma vânătorilor, cu scop de a pune mâna pe unii dintre Matracheni, pentru nişte prădăciuni.

Ieşind noi tustrei a doua zi de cătră seară la preumblare şi ajungând până la o propinaţie, înaintea căreia jucau flăcăi şi fete, ne oprirăm puţin ca să privim jocul. Atunci se apropie de noi un vânător caporal, care ni se recomandă şi începe a vorbi cu noi. Între altele caporalul ne spuse că-i din Praga şi drept dovadă ne arătă o epistolă, pe a cărei primă faţă sus în dreapta se afla tabloul oraşului său natal în miniatură. Convorbirea decurse în limba nemţească şi caporalul nostru se arătă faţă de noi foarte prietenos. Mai pre urmă, când noi studenţii voiam să ne pornim spre casă, caporalul ne pofti să vizităm şi locuinţa sa. Îi făcurăm pe voie. Din vorbă-n vorbă ajungem la casa lui Ion a lui Matrachi. Caporalul deschide uşa şi ne pofteşte înainte. Un simţ de durere m-a cuprins, când am văzut acea casă frumoasă prefăcută în cazarmă.

La intrarea noastră, cam douăzeci sau poate şi mai mulţi vânători se sculară în picioare de lângă o masă lungă întinsă în mijlocul casei, pre care jucaseră în cărţi. Caporalul le vorbi ceva bomacesice şi ei se depărtară pe loc, oferindu-ne nouă laviţele de şezut. Abia acum am putut observa mai bine odaia în care ne aflam. Afară de nişte paturi de scânduri, afară de vro câteva bance lungi şi masa din mijlocul odăii, pe care ardea o lampă, afară de mantalele şi armele vânătorilor aninate pe cuiele de pe păreţi, nu se afla nimica alta aice.

La întrebarea mea, că unde se află femeia şi copiii lui Ion, caporalul îmi răspunse că se află la tatăl ei; „dară” – adause el „pe dânsul îl căutăm noi în toate chipurile să-l căpătăm şi nici că putem”.

După câteva minute, noi studenţii ne luarăm rămas bun şi eu îl invitai pe caporal să viziteze şi el casa mea părintească. El se arătă mulţămit şi aşa pornirăm noi tuspatru. Ba adecă eram cinci, căci caporalul mai luă cu sine pe-un vânător, care însă urma după noi la o distanţă de câteva zeci de paşi şi care – după ce şi ajunserăm acasă, la ordinul mai marelui său trebui se steie ca santinelă afară până ce mai apoi, la dorinţa mea, îl lăsă şi pe dânsul se intre, ca să ne arate feliurite iscusinţi gimnastice.

Nu mult după aceea, pe când noi petreceam veseli la lumina aprinsă – căci înnoptase – vin vreo câţiva feciori săteni şi ne poftesc pe toţi, pe părinţii mei, pe sora mea, ce era fată mare, şi pe noi studenţii dimpreună cu vânătorii, pe la joc.

Este adecă în Mitoc datina că a doua zi de Crăciun feciorii fac joc noaptea, la care invită familiile mai de frunte, în cari se află fete mari. Acest joc, care adese ţine până în ziuă, se face totdeauna în casa unui gospodar cinstit şi are de scop a mulţămi fetelor şi părinţilor acestora pentru primirea ce li s-a făcut feciorilor cu o zi înainte, când au umblat cu colinda, la care prilej feciorii sunt poftiţi în casă, cinstiţi şi ospătaţi, căpătând încă – după putinţă – câte douăzeci până la patruzeci de cruceri şi câte un colac mare ca o rotiţă la cotiuga de plug şi făcut din făina cea mai aleasă de grâu.

Părinţii mei deocamdată se dezvinuiră înaintea feciorilor, că-s trudiţi şi-ar vrea să odihnească. Dară după mai multe îndemnări din partea feciorilor, şi mai ales de curiozitate să vedem cum se va juca „Olandra” – un joc care, după spusa feciorului Tanasi Candreanu, numai o dată pe an se joacă mai frumos, adecă tocmai acuma seara a doua zi de Crăciun. Părinţi, feciori, soră, studenţi şi vânători ne-am pornit cu toţii la joc la Vasilia lui Tiepeiu.

Când am ajuns, tocmai am aflat pe feciori şi pe fete jucând „Olandra”.

Jocul „Olandra” constă din două părţi. Când muzica cântă partea întâia, atunci, având jucăuşii pe jucăuşe de-a dreapta şi formând mai multe parechi, parechile se preumblă una după alta într-un rond după tactul muzicii, comandate fiind de un aranjator care după placul său strigă sau „înainte” – în care caz rondul are să se învârtă în direcţiunea în care este pus în mişcare, sau „îndărăpt”, când fiecare se întoarce în direcţiunea opusă, venind acuma feciorii de-a dreapta fetelor şi astfel învârtindu-se întregul rond în direcţiunea opusă.

Pe când se întâmpla aceasta, în mijlocul rondului se preumbla un fecior tot după tactul muzicii încătrău voieşte şi până atunci până când nu şi-a ales vreo jucăuşă din rond, cu care doreşte se joace. Îndată ce i-a pus fetei alese basmaua ce-o ţine în mână pe după grumazi, luându-o astfel cu sine în mijlocul rondului, atunci aranjatorul strigă „hif!” – semn pentru muzică că are să cânte partea a doua a Olandrei.

Cântând muzica partea aceasta, nu numai parechia din mijloc, dară toate parechile rondului în ordine bună una după alta încep a juca un fel de vals, care se sfârşeşte când parechia din mijloc îngenunche şi se sărută.

Apoi aranjatorul strigă iarăşi „hif!”, muzica cântă partea întâi a „Olandrei”, parechile se-nşiră din nou în ordinea arătată, numai în locul feciorului din mijlocul rondului rămase fata aleasă. Ea are acuma dreptul să-şi aleagă pe jucăuşul iubit, după a cărui guriţă îi ard buzele de setea sărutării.

Acest joc a plăcut într-atâta caporalului, încât râzând de bucurie îşi dădu mantaua şi armele camaradului său, zicându-ne că şi el voieşte să joace. Dară abia îmbie pe o fată la joc şi bietul păţi una bună. Fata se supără foc, începu a stupi şi a înjura – căci adecă mitocanele ţin de mare ruşine a-şi face de lucru cu de cei îmbrăcaţi în straie ostăşeşti şi nu e pentru o fată mitocană necinste mai mare decât când i s-ar zice, spre exemplu, „cataniţă”. –

Zgomotul făcut de fată atrase luarea aminte a tuturora. Jocul şi muzica încetară şi toţi se strânseră pe lângă fata năcăjită şi caporalul uimit. Aranjatorul „Olandrei”, un fecior zdravăn, fost sergent la oaste şi ştiutor de puţină limbă nemţească, luă pe fata vătămată în apărare, scoase din chimir o hârtie subscrisă de ofiţerul vânătorilor, prin care li se asigurase feciorilor petrecerea pentru toată noaptea şi rugă pe caporal să nu se amestece în joc. Acesta, după ce înţelese pricina, se înfurie, se îmbrăcă repede şi ieşi dimpreună cu camaradul său. Noi credeam cum că incidentul s-a finit. Dară caporalul se rentorse în curând cu alţi cinci vânători cu baionetele implantate şi puse capăt petrecerii idilice, la care înainte priveam cu atâta plăcere, din care cauză noi studenţii n-am mai schimbat nici o vorbă cu acel mizer caporal, ci cu părinţii şi sora mea ne-am re-ntors trişti acasă.

Vânătorii au fost în Mitocul-Dragomirnei în două rânduri pentru prinderea Matrachenilor. Şi ei întrebuinţau feliurite meşteşuguri să-şi ajungă scopul. Se îmbrăcau în sumane, se încălţau în opinci, luau pe cap pălării de-ale sătenilor şi astfel travestiţi şi cu puştile ascunse pe sub sumane mergeau pe unde credeau că le-ar putea pica prada în mână.

Gheorghi şi Manoli a lui Matrachi au fost prinşi mai pe urmă şi osândiţi pe cale judiciară: Gheorghi la douăzeci şi Manoli la mai puţini ani de închisoare. Gheorghi a şi murit în temniţa din Lemberg. Ion însă şi astăzi încă îmblă fugar, îngrijind cu toate acestea prea bine de soţie şi copii – după cum spun mitocanii.

[„Amicul familiei” (Gherla), An. VII, nr. 10 şi 11, 15/27 mai şi 1/13 iun. 1883, p. 93-95 şi 102-103]

LIVIU PAPUC