Eudoxiu Hurmuzachi – 210 ani de la naştere

Dacă nu s-ar fi grăbit să ne părăsească temeinicul istoric şi condeierul cu largi disponibilităţi Ilie Luceac (1950-2017), cel mai „acasă” dintre contemporanii noştri întru evocarea imensei personalităţi a celui de la a cărui naştere au trecut 210 ani (n. 29 sept. 1812), am fi avut parte acum de o „filă” comemorativă de excepţie, măcar prin prisma faptului că a fost autorul a două cărţi definitorii: teza de doctorat Familia Hurmuzaki: între ideal şi realiza-re (O istorie a culturii româneşti din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea) – în 2000 – şi Dis-cursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei – Din viaţa parlamentară a Bucovinei în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea – în 2007 – cu stabilire de text, prefaţă, note şi comentarii de I. L., textele germane fiind traduse de Catrinel Pleşu. Nu putem suplini absenţa istoricului român de la Cernăuţi, dar nici nu ne îndurăm să lăsăm să treacă prilejul de a ne mai apropia o dată (am mai făcut-o, conjunctural şi palid, într-un articol din ziarul „Lumina”, în 2007: Eudoxiu Hurmuzaki, la 195 de ani, sprijinindu-ne pe cea de-a doua carte a lui Ilie Luceac, după cum şi în 2019: Eudoxiu Hurmuzaki – Remember, în „Convorbiri literare”) de impozanta figură a unui membru al celebrei familii bucovinene (alături de fraţii Constantin, George, Alexandru şi, de ce nu, Nicolae), care s-a impus la nivel naţional prin necontenitele diligenţe privind progresul – din multiple puncte de vedere – întregii naţii româneşti, atât în cadrul mai strâmt al „ţărişoarei” aflate sub dominaţia habsburgică, cât şi al întregii românimi.

Nu se pune problema că n-ar fi avut parte, Eudoxiu Hurmuzachi, de laude şi aprecieri, începând chiar cu momentul decesului său, atunci când, în catedrala din Cernăuţi, consilierul consistorial Samuil Morariu-Andrievici (viitorul mitropolit Silvestru) a ţinut cuvântul funebral, împănat de aprecieri laudative, în urma cărora trebuie să rămâi cu impresia că a fost „în fruntea tuturor acţiunilor politice din ţară”: „Memorabila petiţiune din anul 1848 cătră tronul împărătesc, pentru drepturile politice, confesionale şi naţionale ale Bucovinei, lucrarea răposatului a fost. Despărţirea administrativă a Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei ca ţară autonomă, cu dieta sa proprie, cu răposatul în frunte s-a eluptat. În dieta şi în comitetul ţării ca Căpitan, de la început până acum, afară de o întrerupere scurtă, răposatul a funcţionat. În senatul imperial prin mai mulţi ani, şi anume în timpul cel mai cumpănitor pentru imperiu, răposatul a participat”. („Albina”, 7/19 faur 1874. Dacă tot ne aflăm la acest moment, să vedem, din aceeaşi gazetă, şi câteva amănunte de epocă privind înmormântarea – la Cernauca, desigur: „Conductul funebral, la care a participat funcţionând tot clerul gr. or. din capitală, cu Arhiepiscopul şi mitropolitul Teofil Bendela în frunte, iară ca petrecători: mare număr din nobilimea ţării, toate diregătoriile publice, reprezentanţa comunală, toate corporaţiunile literare, politice şi industriale, toate institutele de creştere, comitetul ţării, reprezentanţele parohiale de toate riturile, şi un număr imens de popor, – venind de la curtea răposatului la biserica catedrală, după serviciul dumnezeiesc de înmormântare, mergând prin mijlocul capitalei, se opri la marginea urbei, de unde apoi, sub conducerea a patru preoţi şi acompaniat de multe trăsuri, carul funebral merse nainte până la locul de aşezare a osemintelor în sânul pământului”).

Mai târziu, magistratul T.V. Ştefanelli, membru al Academiei Române, ţine un discurs festiv la festivalul aranjat de „Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina”, în ziua de 19 decembrie 1912, pentru aniversarea centenarului naşterii lui Eudoxiu Hurmuzachi, în care accentuează pe larg şi cu exemple numeroase meritele deputatului şi mareşalului ţării la fundamentarea unei societăţi bucovinene moderne, neuitând de colectarea de documente şi Istoria neamului său etc., concluzia care se impunea fiind aceea a unei personalităţi „Mare ca om, mare ca politician şi bărbat de stat, mare ca naţionalist şi istoric”. Din ampla şi temeinica prezentare, preferăm să selectăm câteva date privitoare la omul „simplu”:

= „El vorbea 8 limbi, şi anume: românească, germană, italiană, franceză, engleză, neogreacă, polonă şi latină şi cunoştea limba slavonă a documentelor. Limba latină o vorbea perfect, căci pe atuncea în clasele superioare ale liceului se învăţau obiectele în limba aceasta şi profesorii conversau cu elevii tot în limba latină”;

= „Savant în toată puterea cuvântului, el era totodată şi cel mai modest om din lume. Liniştit, serios, tăcut, puţin comunicativ şi de o simplicitate spartanică în port şi în trai, nimene n-ar fi putut ghici ce comoară de ştiinţă şi energie se ascunde sub această înfăţişare simplă şi modestă”;

= „mic de stat, cu înclinaţiune spre grosime, cu faţa sa expresivă, barbă lată, mai mult albă decât sură, şi cu un pincenez care îi atârna pe piept, prins de o şferiţă de mătasă neagră. Cu mânile vecinic la spate sau în buzunare. Purta cilindru pe cap şi o redingotă neagră peste care iarna mai îmbrăca un pardesiu sau un haveloc uşor, căci cel mai mare ger nu-i făcea nici o supărare, şi este cunoscut cum iarna, în Viena, punea pe servitorul său de-i spărgea gheaţa în Dunăre, iar el lua o baie, ceea ce i-a pricinuit adese conflicte cu poliţia, până ce aceasta se obicinui în fine cu acest curios sport al lui Hurmuzachi. Alt sport era înotatul, în care era meşter. Era în stare să înoate ore întregi cu deosebită uşurătate, şi spun rudele sale încă în viaţă că odată a trecut înotând întreaga lăţime a Bosforului până la aşa numitul turn al lui Leandru, […] iar altă dată a trecut înot lacul Como, urmat într-o luntre de fratele său Nicolae” („Junimea literară”, nr. 11 şi 12 din 1912).

Ca să nu ne întindem prea mult, putem spune că, începând cu anul 1848 şi până la sfârşitul vieţii, Eudoxiu Hurmuzachi nu numai că nu a lipsit de la nici o acţiune concertată a patrioţilor români bucovineni, ci a fost chiar vioara întâi în concertul care viza modernizarea şi progresul Bucovinei, întocmind actele necesare de susţinere a doleanţelor populaţiei române autohtone – şi nu numai ale ei – şi fiind concert-maistrul unanim recunoscut. Una dintre ultimele sale intervenţii la cel mai înalt nivel – în Senatul imperial – în favoarea folosirii mai intensive a limbii române la preconizata Universitate ce avea să-şi deschidă porţile în Cernăuţi, la 1875, ne este adusă la cunoştinţă de D.O. (probabil activul Dionisie Olinescu) în gazeta sibiană „Telegraful român”, 16/28 mart. 1875, într-o relatare căreia îi dăm curs:

Universitatea din Cernăuţi în senatul imperial

[…] Deputatul Hurmuzachi, celebrul patriot român, a cărui cuvântare o reproducem mai la vale întreagă, formulă cu destul tact şi cumpăt dorinţele şi cererile poporului român din Bucovina, dară cuvântul său moderat nu fu ascultat, căci majoritatea senatului imperial, răpită de fanatismul germanizaţiunii, în butul tuturor argumentelor plauzibile, nu voi să ia în consideraţiune justa cerere a fraţilor noştri din Bucovina. […]

Deputatul Hurmuzachi:

„E firesc lucru ca dacă înfiinţarea unei şcoli înalte se consideră pretutindenea de un bun mare, cu atât mai mult se preţuieşte o atare şcoală într-o ţară care, în respectul culturii, a rămas îndărătul ţărilor sorori mai fericite din Austria.

Dară şi la universitatea ce are să se înfiinţeze are valoare tot ce se zice despre cele mai fructifere, mai folositoare şi mai frumoase idei şi despre instituţiunile cele mai promiţătoare. Efectul deplin şi succesul întreg al lor depinde de la modul cum se înactivează şi cum se execută aceste idei. Şi în privinţa aceasta cred eu că proiectul are lacune însemnate şi este de dorit şi de lipsă ca acele să se împle, astfel cât universitatea, în toate direcţiunile, să corespundă tuturor trebuinţelor şi dorinţelor a acelei părţi din monarhie în care se clădeşte ea, şi că prin aceasta se garantează şi succesul şi efectul ei în mod strălucit şi îndestulător.

Vreau să trec peste dureroasa impresiune ce a făcut proiectul în forma sa primă, aş retace însă un fapt cunoscut de toţi, neîmpărtăşindu-vă că multă supărare şi dureroasă impresiune a făcut în ţara mea împrejurarea că în proiectul guvernului despre universitatea din Cernăuţi nu s-a considerat deloc o naţiune mare întreagă, naţiunea română, acea poporaţiune primitivă care, împreună cu românii din Transilvania şi Ungaria, numără preste 3 milioane.

Trebuie să spun adevărul şi să recunosc cu mulţămită asigurarea ce mi s-a făcut că intenţiunea dlui ministru de resort nu putea fi să vatăme oareşicumva şi să nesocotească pre naţiunea noastră, că împlinirea dorinţelor posibile în acest respect este rezervată, ceea ce s-a şi dovedit prin afabila prevenire ce au întâmpinat propunerile, durere, nesuficiente care s-au făcut în comisiune pentru a suplini în parte proiectul guvernului. Dară cu cele două catedre ordinare pentru filologia limbilor romanice, precum şi pentru limba şi literatura română, pre care le-a adaus lăudata comisiune bugetară, nu este satisfăcută trebuinţa.

Voiesc să vă fac atenţi, dlor mei, că e cu totul imposibil să prospereze universitatea, să corespundă chemării ce i s-a dat, de a lăţi cultura în ţară de la fruntariile răsăritene, dacă togma prin neglijarea sau ignorarea limbii unui popor numeros, la care am onoare a aparţine şi eu, a unui popor care numai în monarhie numără 3 milioane, afară de fruntariile ţării însă, adecă în România, 5 milioane şi preste acestea şi statele cele mari ostice din vecinătate încă 2 milioane – să se rădice, cum am zice, un mur de fier între şcoala cea înaltă şi poporul indigen, deşi ar trebui să fie mai întâi întru folosul acestuia. Vreau să observez numai că în primii ani după împreunarea Bucovinei cu Austria, sub guvernul austriac a predomnit într-un lung şir de ani exclusiv numai această limbă singură, fiind ea şi limba oficială în comunicaţiunea guvernului cu poporul, a dregătoriilor şi tribunalelor cu acest din urmă, şi că până în timpul mai nou nu s-a promulgat vreo lege care n-a fost alăturată şi în text român. Foaia legii regnicolarie şi imperiale, proclamele guvernului şi toate publicaţiunile de însemnătate, dacă sunt îndreptate cătră popor, apar de un lung şir de ani totdeauna cu textul român alăturat. Dacă-mi iartă dl preşedinte, îmi permit a aduce la cunoştinţa înaltei case un document oficios, care poate revărsa o lumină asupra acestor relaţiuni din ţara noastră. Documentul acesta e un emis al preşedintelui ţării din Bucovina din anul 1866”.

Oratorul ceteşte acest document, apoi continuă:

„Cum să facem însă ca oficialii să poată comunica cu partidele în limba lor, să scrie publicaţiuni, să se provoace la legi şi să le aplice etc., dacă nu li se dă ocaziunea şi posibilitatea ca să-şi poată însuşi pre calea ştiinţei aceste limbi ale ţării – şi eu vorbesc mai întâi în interesul limbii române.

Această stare de lucruri, precum şi trebuinţa învăţământului de universitate în limba română este, atât la noi cât şi între românii din Transilvania şi Ungaria, aşa de simţită, cât acest popor, care, după cum se ştie, nu este dotat cu bunuri prea multe, de ani încoace a adunat cu abnegare de sine şi devotament o sumă mare de bani, o a înmulţit, deşi cu încetul, dar constant, pentru a înfiinţa, fie în Ardeal, în Ungaria sau în Bucovina, o universitate română şi adecă mai întâi o academie de drepturi, în care să se propună în limba română.

Dacă e să se rădice o universitate, ca astăzi în seculul luminei şi al dreptăţii într-o ţară de altă limbă, în care poporaţiunea germană face hotărât numai un procent mic, atunci aici trebuie să se considere nu numai elementul german, ci şi celelalte elemente precumpănitoare, pentru că o universitate are să împlinească două probleme: dacă ea pre de o parte are să fie şcoala înaltă a ştiinţei şi să înveţe ştiinţa de sine, ea trebuie să urmărească tot în acelaşi timp scopul practic de a da statului servitori apţi, judecători, administratori, advocaţi etc., mai departe să crească învăţători pentru şcoalele gimnaziale şi reale. După dreptul natural, după neestimabilul simţ al conştiinţei naţionale, pre care fiecare om pătruns de datorinţa sa îl conservă ca un sanctuar neatacabil în inima sa şi îl cultivă; în urmă însuşi după sunetul legilor fundamentale, pre care stăm toţi şi care ne dau nouă tuturor asemenea drept, se pare o necesitate imperativă a satisface în această direcţiune şi pre poporul primitiv indigen.

Deci ţin de lipsă înteţitoare ca mai întâi să se înfiinţeze încă unele catedre pentru unele cursuri juridice practice cu limba de propunere româ-nă, cu libertate facultativă, pentru ascultătorii universităţii; a doua să se îngrijească ca să se ocupe cel puţin unele dintre cele mai necesare catedre, în asemenea mod.

Propunerea ce o făcui nu e deloc un ce nou, de vreme ce deja la anul 1862 ne-am îngrijit cam în asemene mod de elementul rutean din ţara noastră vecină Galiţia. Neputându-se adecă ocupa îndată catedrele pentru cursurile juridice-practice şi pentru limba şi literatura ruteană, din lipsă de puteri destul de pregătite şi disponibile, guvernul a dispus, printr-un emis, ca să se aplice bărbaţi tineri culţi: oficiali de la judecătorie, de la procuraturile financiale, advocaţi, până când se vor afla persoane apte care să ia profesura în mod definitiv.

Eu aş fi în stare să arăt d-lui ministru de instrucţiune multe telegrame, multe epistole din diverse părţi ale ţării, de la reuniuni, persoane private din diferite cercuri, care ne-ar atinge în modul cel mai simţitor, dacă nu s-ar satisface această dorinţă justă; deci îmi permit a adauge la rezoluţiunea propusă de comisiune următorul aditament:

  1. să se înfiinţeze o catedră pentru istoria ţării;
  2. în fine să se poarte grijă ca să se aplice profesori ordinari sau docenţi în număr recerut, cel puţin pentru propunerea unor cursuri practice-juridice, anume pentru dreptul civil şi procedura civilă, dreptul penal şi procedura penală, precum şi pentru legile politico-administrative de stat, în limba română.

Eu am redus dorinţele mele la un minimum, cât mă aflu în contrazicere cu mulţi dintre conaţionalii mei în această privinţă; dară nu vreau să îngreunez lucrul, m-aş simţi fericit dacă s-ar ţine cont de dorinţele propuse cel puţin în întinderea aceasta”. […]

Mai sunt şi altele, multe, de spus, dar spaţiul tipografic nu ne iartă. Să-i închinăm lui Eudoxiu Hurmuzachi un gând bun!

LIVIU PAPUC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: