…După desfăşurarea lucrărilor penultimei „Sesiuni de referate şi comunicări tehnico-ştiinţifice în domeniul producerii, transportului şi distribuţiei energiei”, din cele zece organizate, pe durata a 20 de ani, la IRE Suceava, din primăvara anului 1989 însoţeam cele două autocare cu care plimbam participanţii într-o vizită a instalaţiilor electroenergetice din judeţ. În acest context, nu puteam evita vizita şi la monumentele istorie medievale din zonă. Ajunşi inclusiv la Mănăstirea Putna, participanţii (din toate judeţele ţării), între care se aflau multe femei cu titluri universitare, au audiat o autentică „lecţie de patriotism” susţinută de preotul călugăr – ghidul locaşului de cult, care a prezentat istoria monumentului şi semnificaţia acestuia în cadrul cultului creştin-ortodox. Expunerea patetică, presărată de metafore, făcută de talentatul ghid, se dovedea a produce o deosebită stare emoţională ascultătorilor.
S-a vizitat, printre altele, muzeul mănăstirii în care era expusă inclusiv harta Moldovei de pe vremea marelui voievod. Reţin întrebarea retorică a ghidului, legată de locul în care s-ar găsi (la timpul respectiv, dar şi astăzi) sabia lui Ştefan cel Mare. Răspunsul a fost acela că sabia s-ar afla la Muzeul Naţional Turc de la Ankara (de fapt la Muzeul Topkapî, Istanbul, Turcia – n.red.) şi că, până atunci, nu se iniţiase niciun demers spre a fi adusă la Putna, aşa cum ar fi fost firesc, deoarece „dacă s-ar trezi voievodul, acesta n-ar avea loc unde s-o învârtă!”. Se făcea aluzie la partea Moldovei – nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei (fără a mai vorbi de Basarabia) care, după finalizarea celui de-Al Doilea Război Mondial, fuseseră incluse în componenţa URSS. Probabil că talentatul călugăr orator fusese „împuternicit” să facă asemenea „glume”, altminteri foarte periculoase pentru timpurile respective. Raptul istoric pe care România a trebuit să-l suporte, prezentat de remarcabilul ghid, a creat, în rândul numeroşilor ascultători, o stare emoţională ce tindea, parcă, să devină aproape delirantă, dacă nu chiar hipnotică, mai ales atunci când grupul ghidat s-a apropiat de racla (sicriul) voievodului şi când călugărul ghid, evocând întâlnirea lui Eminescu cu Ciprian Porumbescu din 1871, a recitat pios, dar cutremurător, câteva versuri din poezia „Doina” a marelui poet: „Ştefane, Măria Ta / Tu la Putna nu mai sta / Las’ arhimandritului / Toată grija schitului / Lasă grija sfinţilor / În seama părinţilor / Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă / Doar s-o-nbuna Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”. Eu, care mai auzisem această prezentare, încă în două sau în trei variante făcute de acelaşi ghid cu alte ocazii, am rămas oarecum impasibil dar, în atmosfera care, ca prin farmec, trecuse de la delir la o muţenie apăsătoare, am putut recepţiona doar plânsul molcom al doamnelor participante şi a observa lacrimile discrete ale unora dintre participanţii la această întâlnire, ceea ce, prin contaminare, m-a emoţionat şi pe mine, deşi, aşa cum spuneam, eram „imunizat”. Tăcuţi, am părăsit incinta mănăstirii, binecuvântaţi de neîntrecutul călugăr ghid; ne-am urcat în autocare şi, în drum, am poposit la Hanul Vicov din zonă, unde, aşa cum stabilisem anterior, urma să servim masa de seară. Sala, personalul de deservire şi orchestra erau în aşteptarea noastră. Aflaţi încă sub impresia hipnotizantă a fascinantului călugăr ghid al mănăstirii, participanţii la excursie au coborât din autocare, s-au şters la ochi şi, încet, încet, au revenit la starea de normalitate.
Orchestra tocmai intona nemuritoarea „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu. După o masă binevenită, în care spiritele se încălziseră binişor, ca urmare, mai ales, a păhărelelor cu mult apreciata afinată bucovineană, a început dansul şi veselia, la început mai timid dar, care, în scurt timp, au devenit aproape incendiare. Rar mi-a fost dat să văd atâta bucurie şi veselie în astfel de împrejurări…
Ca organizator şi moderator al manifestării tehnico-ştiinţifice, urmare a căreia avea loc această excursie, supravegheam satisfăcut spectacolul şi mă bucuram în sinea mea că totul se finaliza într-o notă de veselie umbrită, la un moment dat, de tristeţea depresivă cu care plecasem de la mănăstire.
Se dansa într-un ritm diabolic după orchestra ce parcă nu se mai oprea, interpretând cântece populare „de joc”, printre care „bătute moldoveneşti” între care, la loc de frunte, „Trilişeştii”: „Trilişeşti vale cotită / Ce stai lele-ngrămădită / Grămădită-ntr-un ungher / De frica unui hoher”.
Pocneau în ritm sacadat, alert şi susţinut, tălpile pantofilor dansatorilor la impactul cu pardoseala sălii de dans a localului. Mă gândeam atunci: oare câtă energie biologică se consumă cu această petrecere şi care ar fi efectul acestui consum asupra stării sufleteşti a fiecărui participant?…
Văzându-mă mai rezervat, o doamnă inginer din Bucureşti – participantă la mişcarea tehnico-ştiinţifică respectivă –, m-a întrebat de ce nu dansez. I-am răspuns că nu ştiu să dansez. Spuneam un neadevăr, deoarece motivele erau cu totul altele: în primul rând voiam să mă bucur de bucuria oaspeţilor şi, apoi, tot atât de important era să rămân cu atenţia trează în vederea asigurării liniştii şi securităţii acestora. Deşi localul era rezervat în întregime grupului nostru, nu era exclusă apariţia unor neaveniţi, cum se întâmplă adesea, şi care, prin comportament agresiv şi vulgar, pot strica toată buna dispoziţie la care s-a ajuns. Cu cei doi paznici ai hanului mă înţelesesem, în prealabil, în vederea asigurării pazei autocarelor şi a intervenţiei cu promptitudine într-un eventual conflict care, cam totdeauna avea loc în astfel de ocazii, cu indivizi nedoriţi şi certaţi cu legea şi comportamentul decent. Paznicii erau înarmaţi. Distracţia continua, parcă din ce în ce mai aprig, iar participanţii, angrenaţi într-un dans „drăcesc”, băteau talpa la podea cu „convingere”, ceea ce făcea aproape imposibilă oprirea petrecerii ca atare.
Episodul m-a dus, involuntar, la o comparaţie cu sârba ţărănească descrisă de Liviu Rebreanu în romanul „Răscoala”, care prevestea marea tragedie a ţăranului român în cadrul evenimentelor istorice din 1907, în sudul ţării (roman ecranizat). Dansul „drăcesc” al ţăranilor dintr-o localitate rurală din sudul României îmbrăca o premoniţie analogă cu cea a dansului de la Vicov a participanţilor la respectiva manifestare tehnico-ştiinţifică din primăvara anului 1989, care avea cam aceeaşi semnificaţie, pe undeva, cu predicţia evenimentelor ce au urmat, spre finele anului, când, „cel mai iubit fiu al poporului român”(?), cu partenera sa de viaţă, a fost împuşcat drept criminal! O problemă care, în opinia multora, rămâne deschisă încă multă vreme în istoria României…
După mai multe încercări de oprire a dansului şi veseliei, abia pe la ora 3 spre dimineaţă, am reuşit să obţin acordul plecării la Suceava, aflată la aproape 50 km. Nu mai ştiu dacă oaspeţii noştri au mai dormit sau fiecare a plecat spre reşedinţa sa cu biletele de tren dinainte cumpărate. La despărţire am fost copleşit de mulţumiri şi complimente.
O amintire care se uită greu…
***
Nu peste mult timp, faţă de etapa electrificării localităţii, am proiectat dubla alimentare cu energie electrică (dintr-un alt post de transformare) a ansamblului monahal de la Putna, deşi, atunci când acela a fost vizitat de conducătorul statului şi partidului unic (înainte de 1989), pentru siguranţa continuităţii alimentării cu energie electrică, a fost adus un grup electrogen de rezervă care, la nevoie, putea fi pus în funcţiune în cel mai scurt timp (pornire automată). N-a fost însă cazul. În aceeaşi perioadă s-au proiectat şi executat lucrările unei amenajări hidroelectrice (MHC – microhidrocentrală) pe pârâul Putna, în amonte de mănăstire. Îndeplineam, pe atunci, fără a fi dorit, funcţia de şef al serviciului (atelierului) de proiectare microhidrocentrale şi centrale hidroelectrice de mică putere, precum şi alte surse regenerabile de energie (eoliană, solară, biogaz). În sinea mea, dar şi prin publicaţiile mele (în reviste de specialitate ori în cele de profil sociologic, economic şi politic), n-am acceptat pentru nicio microhidrocentrală menită a pune în valoare potenţialul hidroenergetic de mică valoare a cursurilor mici de ape curgătoare din judeţ, în soluţia aşa-zisă „totul sau nimic”. Eu susţineam soluţia amenajărilor mici, dar de folosinţă complexă: sursă de apă cu baraj şi lac de acumulare, apărări de maluri (îndiguiri) menite a atenua viiturile (inundaţiile), piscicultură, agrement etc. şi numai ca un produs secundar energia electrică furnizată de o MHC, la piciorul barajului.
Din păcate, nimeni nu mi-a acordat atenţia necesară la timpul respectiv, concepţia de proiectare şi avizarea proiectelor elaborate aparţinea, pe atunci, ISPH (Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice) Bucureşti, la care se adăugau Banca Centrală de Investiţii care, printr-un anume vicepreşedinte, făcuse o obsesie profesională în acest domeniu, precum şi Inspectoratul General de Control al Calităţii Construcţiilor.
Dezamăgirea mea în acest context a atins apogeul atunci când specialistul ISPH care se ocupa de acest domeniu şi care era autorul conceptului „totul sau nimic”, precum şi a tuturor elementelor de tipizare, mi-a reproşat că ne-am bătut joc de apele mici ale munţilor Bucovinei, prin construcţia de MHC!(?). Dar în concepţia cui?
Pe de altă parte, organele silvice ale judeţului opuneau o rezistenţă îndârjită în a aviza construcţia acestor obiective poluante pentru mediu şi mai ales a pisciculturii în apele de munte. După toate acestea, şi deasupra lor, se afla şi părerea conducerii IRE cum că MHC sunt nişte „vacsuri”, dar că sunt o modalitate de a le da de lucru unor organizaţii de construcţii care altminteri ar trebui să-şi restrângă activitatea sau chiar s-o oprească. Şi aşa, cu hopuri şi hopurele, s-au realizat, până spre finele anului 1989, peste 30 de amenajări (astăzi în mare parte dispărute). Iar, după acest an, n-a mai fost promovată nicio investiţie în acest sens.
MH Putna (nu ştiu dacă a mai rămas ceva din ea la ora actuală) se situa în categoria banilor cheltuiţi pentru supravieţuire… Spun cu regret acest lucru deoarece, din motive de ordin pecuniar, nu mi-am dat demisia, la timpul respectiv, dintr-o asemenea activitate compromiţătoare, cel puţin pentru mine.
***
După evenimentele din Decembrie 1989, la o mare adunare prilejuită de vizitarea Mănăstirii Putna de către ultimul monarh al României, Mihai I de Hohenzollern (1921-2017), la invitaţia IPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţiului (fost stareţ al mănăstirii), mă aflam, alături de dl prof. univ. dr. Ioan Mânzatu, în spatele unui grup al cărui protagonist era cunoscutul politician Ion Raţiu, unul dintre candidaţii la preşedinţia României la primele alegeri democratice din ţară (1992), avându-i contracandidaţi, atunci, pe Ion Iliescu (FSN) şi Radu Câmpeanu (PNL).
Fiind foarte aproape de grupul lui Ion Raţiu, l-am putut auzi, la un anume moment, pe politicianul îmbogăţit în Marea Britanie, spunând cu un accent anglo-saxon: „eu nu pot să înţeleg cum o ţară atât de bogată, precum România, are oamenii atât de săraci!”. M-am gândit deseori la răspunsul care i s-ar fi putut da întrebării corecte, obiective şi pertinente, pusă de remarcabilul politician. Răspunsul aparţine tuturor celor ce se vor învrednici să citească aceste rânduri. A intrat, de altfel, în mentalul multor români de bună-credinţă adevărul trist şi departe de a putea fi contrazis cu privire la ţara noastră: „săraca ţară bogată!”.
După 1989, marele voievod a fost trecut în rândul sfinţilor (sanctificat), dată fiind lupta acestuia, pe durata a aproape jumătate de veac, pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale şi a credinţei noastre strămoşeşti, pentru înflăcăratul său patriotism şi locaşurile de cult creştin-ortodoxe pe care ni le-a lăsat moştenire astăzi, majoritatea dintre ele monumente istorice medievale aflate pe lista UNESCO.
S-au găsit şi încă se mai găsesc unii, ro-mâni fiind, care, din diverse motive, în-cearcă a ne dovedi că marele voievod nu este chiar atât de distins încât să fie cinstit drept sfânt; dar asta n-o hotărăşte oricare… Pentru noi, credincioşii de rând, Putna a reprezentat oricând şi continuă a reprezenta Ierusalimul românilor, pentru că de acolo ne veghează şi ne ocroteşte marele domn sfânt al neamului nostru.
ROMULUS SFICHI
Comentarii