Colectivizarea: şaizeci de ani

A mai fost vorba aici despre sărbători – şi serbări – ratate. Una care s-ar fi consumat în mare pompă, valuri de cuvântări, recolte de succese (oare şi de succesuri?) fără număr şi, în consecinţă, înmânare de distincţii, multă tinichea de inspiraţie moscovită, ar fi avut loc în primăvara aceasta: şaizeci de ani de la încheierea cooperativizării agriculturii. Desigur, socialistă şi glorioasă „împlinire” a „anilor puterii populare”, dar nepreţuit adus românilor, neapărat spre bunăstarea şi fericirea întregului popor, de conducătorul viteaz şi înţelept al clasei muncitoare, partidul comunist – conjunctural, încă „muncitoresc”, însă spre deosebire de vârstele lui anterioare, „român”…

Este vorba, la vedere, declarativ, de efectul grijii şi acţiunii partidului unic şi a statului totalitar pentru emanciparea lumii noastre rurale, desincronizată şi rămasă în urmă de-adevăratelea, având probabil şi unele izbânzi reale printre numeroasele dovezi de intervenţie autoritaristă contondentă în viaţa săteanului – deşi nu e de ştiut vreodată ce ar fi fost satul nostru în condiţiile unui parcurs al lui firesc, în libertate. În fapt, colectivizarea, proiectată şi experimentată în „patria sovietelor”, sub tătucul Stalin, a fost o componentă a revoluţiei proletare şi o ţintă a statului de dictatură proletară menită, ideologic şi propagandistic, să elimine exploatarea şi injustiţia din lumea satului prin desfiinţarea proprietăţii private ţărăneşti, iar politic şi definitoriu, să scoată populaţia rurală, cea mai numeroasă a ţării şi importantă sub multe aspecte în relaţie cu proiectul comunist, din autarhia ei specifică, se înţelege că incompatibilă cu „era nouă”, şi să o aducă în stare de subordonare şi de cât mai strânsă dependenţă de autoritatea comunistă.

Dar a fost să fie astfel încât tot mai mulţi dintre noi să rămânem pe zi ce trece tot mai mult în afara ştiinţei, chiar minimale, despre ceea ce a însemnat colectivul în viaţa bunicilor şi părinţilor noştri trăitori în „epoca de construire a socialismului”. Ceea ce nu e rău în sine, dimpotrivă, e un noroc – însă poate deveni aşa, cert, ca fapt de ignoranţă. Pentru că, între altele, deşi ideea e compromisă la români pentru cine ştie câtă vreme – prin aplicare abuzivă şi nicicum pe motiv că s-ar fi dovedit rea în ea însăşi –, din când în când, totuşi, iese la tribună câte un grăitor politico-administrativ care reclamă comasări, întovărăşiri şi cooperatisme sub cuvânt că vrea binele naţiei rurale şi că numai de acolo şi aşa poate veni acesta şi motivând că numărul proprietăţilor rurale private ar fi la noi prea mare şi proprietăţile prea mici, cauză de ineficienţă, de lipsă de randament, de stagnare în exploatarea pământului şi în creşterea bunăstării locale şi a binelui republican. Şi nu-i pasă că pentru atare contabilitate simplistă e plasat de îndată de poporul rural între propagandă şi nepricepere şi văzut ca mânat în exerciţiul lui, cu deliberare sau din naivitate, totuna, de rea voinţă sau de o idiferenţă de neiertat faţă de această categorie a naţiei – care e la fel de numeroasă la rădăcină şi, drept urmare, prin sângele ei şi care trebuie socotită la fel de importantă pentru orice proiect ca şi acum şaizeci de ani. În fapt, din astfel de complexe cauzale negestionate cu destulă sensibilitate şi răspundere vin în această lume neîncrederea, reţinerea sau buimăceala aderenţelor şi adversităţilor de rău augur. Pe drept cuvânt – iar asta nu numai în baza suspiciunii, a circumspecţiei, ba poate chiar şi a unui sort de îndărătnicie din fire în relaţie cu modernismele, toate lăsate în urmă, de altfel, de experienţele nefaste felurite ale trecutului rural al românilor. Între ele, desigur, cele ale colectivizării forţate. Nu sunt nici rare şi nici mărunte faptele care din birouri nu se văd ori se văd altfel decât s-ar cuveni şi care, în sat, unde ceea ce omul are sub talpa piciorului este singurul teren stabil din lume şi certitudinea unică în viaţă, în continuare se simt şi se trăiesc aspru. Adesea fără zarvă şi neştiute, mai ales că în sat, în general, nu se conceptualizează şi nu se teoretizează, iar temele mari se mistuie în tăcere, nu se amestecă, obişnuit, cu vorbele.

Pământul însă se munceşte greu şi sunt evident tot mai puţini cei care îl au, îl păstrează şi i se dedică. Roadele lui sunt scump plătite la facere şi ieftine pe piaţă, iar legătura cu ogorul a slăbit continuu după ce românii au descoperit şi redescoperit lumea largă şi, în paralel, că acasă nevoia de ei este mai mult o vorbă de paradă decât o realitate. Pământul a devenit mai curând o ocupaţie de nevoie şi de ultimă instanţă. Nici nu trebuie să mire faptul. Istoria proprietarului popular de pământ şi de gospodărie, chiar dacă e marcată cultural sonor, este de scurtă durată la noi. Nu e chiar vechi timpul când satul era al moşiei şi săteanul era doar lucrător şi se vindea odată cu moşia, cu sălbăticiunile ei întâmplătoare, cu viroagele cu broaşte şi copacii cu păsări. De aici, destul de sigur, şi o parte importantă a problemelor noastre oarecum tradiţionale pe care le numim de ordin cetăţenesc. Încât, dacă o politică de stat în zona aceasta ar mai ţine să se legitimeze satisfăcător, ea ar trebui să vizeze, chiar dacă poate părea uşor paradoxal, legarea săteanului de bucata lui de ogor şi de gospodăria proprie. Nicicum desprinderea de acestea – sub niciun motiv şi în nicio formă. Legare prin încurajarea muncii. Da, numărul proprietăţilor rurale în România este mare prin comparaţie cu ceea ce există în această privinţă în U.E., iar proprietăţile sunt într-adevăr mici în România. Dar e un fals propagandistic faptul ca problemă, precum şi motivarea mediocrităţii rezultatelor agricole prin atare realitate – venită, în fond, din evoluţia istorică, exact ca şi aceea de alt fel de prin alte părţi. E una dintre superficialităţile noastre istorice să ne repezim la formele altora în loc să ni le producem organic pe ale noastre. Că pe suprafeţele mari agricultura este mai rentabilă? Strict contabiliceşte, da, poate fi aşa. După cum şi strict statistic. Şi este adevărat că niciun gospodar veritabil nu ignoră aceste criterii. Insă nici nu reduce vreun gospodar veritabil lumea la ele, pentru că lumea reală este mult mai largă şi mai complexă decât o văd contabilitatea şi statistica. Şi, fireşte, decât aceea la care o mărgineşte la noi în continuare prea adesea felurimea intereselor de unică folosinţă – făcute, acestea, mai mult în aventuroase ţeste politice decât născute în capete de oameni de stat. Iar când în discuţie se află pământul, satul şi săteanul, roadele, munca, atunci în miezul discuţiei sunt naţia şi ţara şi altele asemenea.

Dar şi în cuvinte mai mici s-ar putea vorbi relevant în chestiune. Iată: Insula Mare a Brăilei dă recolte incredibile nu numai pentru că ea este o tarla compactă mare, ci mai ales pentru că aici s-au făcut cu pricepere gospodărească şi cu muncă aşişderea investiţii mari; în Austria, spun statisticile, fără ca austriecii să poată fi suspectaţi de ineficienţă, neproductivitate, lipsă de randament, fiecărui tractor i-ar reveni muncile de pe circa 4 hectare de teren – iar la noi un tractor lucrează în medie peste 40 de hectare; e anevoie de spus ce s-ar face importatorii noştri, toleraţi sau protejaţi de statul nostru, precum şi producătorii de oriunde practicanţi de duble standarde dacă România ar avea o agricultură şi o industrie aferentă acesteia performanţe – şi altele şi altele, dar şi întrebarea obligatorie: ce oare şi unde am fi fost acum dacă beneficiarii reconstituirii dreptului de proprietate asupra pământurilor confiscate sau colectivizate ar fi primit, la pachet, un credit ieftin? Corespunzător nevoilor pământului retrocedat şi viitorului mers bun al lucrurilor – nicidecum în contul datoriilor statului abuziv cu cetăţenii lui abuzaţi.

AUREL BUZINCU