Gavril Trotuşan – ctitor al Bisericii “Duminica Tuturor Sfinţilor” din Părhăuţi (1522) şi epoca sa

Gavril Trotuşan în viziunea realizatorului emisiunii “Restaurare”, realizată de TVR1 (2009)

În secolele al XV-lea şi al XVI-lea Moldova cunoaşte diferite stadii de dezvoltare, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, când a fost condusă de marele voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, cunoscând o amplă dezvoltare din punct de vedere militar, economic, religios, de asemenea, sub aspect comercial.

Mihail Sadoveanu scria despre Ştefan cel Mare că “nu s-a hodinit până ce n-a aşezat cu mâna sa pârcălabii cetăţilor, până ce n-a întocmit poştele şi curierii. A poposit în sfintele mănăstiri înzestrându-le (…). A poftit să găsească pretutindeni în calea sa iazurile bine astupate şi morile umblând. A cercetat breslele din târguri. A trimis răspuns de prietenie neguţătorilor şi faurilor braşoveni (…). A pus în cetate zece căpitani de siimeni, schimbători cu rândul la ziduri, având fiecare sub mână câte o sută de oşteni cu leafă bună (…). A aşezat tuturor răzeşilor de la ţinuturi căpitani însemnându-le slujbă la vămi, la vaduri, la căile de negoţ, la urmărirea şi pedepsirea răilor. Dintre aceştia a ştiut a alege Ştefan vodă cei mai buni ostaşi pentru cele treizeci şi şase de războaie ale sale”.

La fel şi Nicolaie Iorga lăuda spiritul de bun gospodar al voievodului: “Ţara se întremase cu totul: an de an se înălţau falnicele lanuri şi mii şi mii de oi şi vite străbăteau păşunile grase ale Moldovei. Oraşele fusese împodobite pe rând cu frumoase biserici de piatră săpată, înflorite cu fluturi de smalţ verde şi galben de maiştrii lui Ştefan, care totdeauna aveau de lucru undeva. În ele se găseau nemţii, armenii din Lemberg, saşii din Ardeal, grecii şi turcii care veneau de la miazăzi, lăsând bogăţie în urma lor”.

Ştefan cel Mare a ales boieri tineri şi ostaşii săi cei mai destoinici în sfatul ţării şi în conducerea militară a Moldovei. Între aceştia amintim pe Luca Arbure (în 1486) şi Gavril Trotuşan (spătar în 1500).

Numele lui Gavril Trotuşan apare în documentele vremii în mai multe forme: Trotuşanu, Trotuşan, Totruşanu, Tutruşan.

Cine a fost Gavril Trotuşan? Mama sa, Maria, făcea parte din familia lui Fădur Parhovschi, familie amintită în documente încă din vremea lui Alexandru cel Bun. Tatăl său, despre care se spune că a fost Anjinco Vameşul, era originar de la Trotuş, a luptat în bătălia de la Războieni din 1476 alături de Ştefan cel Mare.

Atât Maria, mama lui Gavril Trotuşan, cât şi Anjinco Vameşul au fost înmormântaţi în biserica veche de lemn din Părhăuţi, pe al căror mormânt sunt puse pietre tombale pe care stă scris în limba slavonă: „Acest mormânt l-a înfrumuseţat robul lui Dumnezeu, pan Trotuşan vistiernic, mamei sale, roaba lui Dumnezeu, Maria, care s-a mutat la veşnicele lăcaşuri, în anul 7014 (1506), luna februarie 14”. Pe piatra de mormânt a lui Anjinco Vameşul se citeşte: „Acest mormânt este al robului lui Dumnezeu, pan Anjinco Vameşul, care s-a mutat la veşnicele lăcaşuri, veşnica lui pomenire, în anul 7002 (1494), luna noiembrie 4”. Această biserică de lemn este amintită în uricul lui Ştefan cel Mare din 15 martie 1490, prin care se reorganizează teritoriul Episcopiei de Rădăuţi, după actul de fundaţie al lui Alexandru cel Bun, în care sunt amintite cele 50 de biserici cu popii lor. La numărul 40 este amintită “biserica cu popă la Gura Soloneţului” (Părhăuţi).

Gavril Trotuşan a îndeplinit timp de patruzeci de ani mai multe funcţii în sfatul domnesc. În 1500, în timpul lui Ştefan cel Mare, este numit spătar, al doilea sau al treilea; din 4 februarie 1506 a fost vistiernic, apoi mare vistiernic, până la 21 decembrie 1515. Bogdan al III-lea îl numeşte mare logofăt în 1515. Îndeplineşte această funcţie până în 1523. Din 1523, când are loc răscoala boierilor în timpul lui Ştefăniţă vodă, Gavril Trotuşan îşi pierde locul în sfatul domnesc. Petru Rareş, în prima domnie, îl include din nou în sfatul domnesc (la 22 august 1530), dar fără titlu, fiind al doilea consilier domnesc. Ştefan Lăcustă îl include iarăşi în sfatul domnesc ca mare logofăt. A slujit timp de patruzeci de ani pe următorii domni: Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb (1504 –1517), Ştefăniţă vodă (1517 – 1527), Petru Rareş (1527– 1538, prima domnie), Ştefan al IV-lea Lăcustă (septembrie 1538 – decembrie 1540), Alexandru Cornea (decembrie 1540 – februarie 1541).

În toată această perioadă a fost trimis în misiuni importante, a luat parte la întocmirea unor însemnate documente de cancelarie. Era cunoscător de carte, în primul rând al limbii slavone, şi a cunoscut şi alte limbi străine.

Fiind mare logofăt, în încheierea documentelor scrise în cancelaria domnească, Ştefăniţă vodă a găsit pentru Gavril Trotuşan următoarea formulă: “am poruncit credinciosului şi cinstit boierului nostru, dumisale Trotuşanul, să scrie şi a noastră pecete către această carte, să o lege” sau altădată îl numea “credinciosul nostru boier jupân Trotuşan logofăt” (şi alte formulări de felul acesta).

Ştefan cel Mare l-a trimis la Braşov pentru a cumpăra mai multe mărfuri de trebuinţă pentru curtea domnească, fiind ştiut că era un bun negociator, dar şi un cunoscător de armament. Altă dată a fost trimis în secret de Ştefăniţă vodă în tabăra otomană pentru a negocia neimplicarea Moldovei în lupta împotriva ungurilor. A dus daruri scumpe lui Sinan Celebi şi l-a convins să nu insiste asupra lui Ştefăniţă Vodă a intra în război (1521). Petru Rareş l-a trimis să încheie un tratat de pace cu polonii.

Începând cu Ştefăniţă vodă, în Moldova apar ideile Renaşterii (Grigore Ureche îl caracteriza pe domn ca fiind “un om al Renaşterii”); la fel şi Petru Rareş este socotit “principe al Renaşterii”, care uneori apela la unele idei ale lui Machiavelli. Sfetnicii lui Petru Rareş, între care şi Gavril Trotuşan, cunoşteau limbi străine, erau obişnuiţi cu înaltul protocol de la curţile europene, ştiau să vorbească cu diplomaţie şi să se îmbrace la fel ca orice nobil.

Gavril Trotuşan, fiind unul dintre cei mai bogaţi boieri, şi-a format un domeniu feudal, în apropierea Sucevei, capitala Moldovei, care cuprindea satele: Părhăuţi (dobândit prin cumpărare de la nepoţii lu Fădur Parhovschi), Berindeşti (cumpărat pe 600 de zloţi), Costâna şi Todireşti. Mai avea în proprietate o parte din via de la Cotnari, precum şi satul Iasnoveţul (ţinutul Orhei) donat de Ştefan cel Mare lui pan Anjinco Vameşul şi lui pan Gavril Trotuşan. A cumpărat pentru 100 de zloţi o moară pe Topliţa, precum şi Dumbrăviţa pe Moldova. Toate acestea au fost atestate de Petru Rareş prin uricul din 1531.

A avut o frumoasă curte boierească la Părhăuţi, în partea de S-E a satului, formată dintr-o clădire somptuoasă cu multe acareturi şi beciuri mari. În zilele noastre, pe locul unde a fost această curte s-au găsit teracote frumos lucrate, care au fost incluse în sobele moderne ale timpului, resturi de cărămizi şi ceramică, precum şi beciuri mari (astăzi locul se numeşte „Pe beci”). Pe lângă satele amintite şi populaţia acestora, a avut în proprietate şi robi tătari.

Gavril Trotuşan a fost căsătorit cu Ana, care mult timp s-a crezut că a fost fiica mai mică a lui Luca Arbure; Maria Magdalena Szekely presupune că Ana, soţia lui Trotuşan, este dintr-o familie despre care nu se ştiu prea multe lucruri, iar Ana, fiica lui Luca Arbure, a fost căsătorită cu comisul Pintilei Plaxa.

Ana, soţia lui Gavril Trotuşan, moare în 1521. În timpul săpăturilor arhelogice efectuate de arheologul Florin Hău în 2007, în biserica din Părhăuţi s-au descoperit mai multe morminte. În unul dintre acestea se afla un sicriu mai mare cu schelet de femeie, alături de un sicriu micuţ de copil, ceea ce se presupune că Ana, soţia lui Gavril Trotuşan, a murit la naşterea copilului lor împreună cu acesta. Pe acest mormânt se află o piatră cu următoarea inscripţie: „Acest mormânt l-a înfrumuseţat robul lui Dumnezeu, pan Gavril Trotuşan logofăt, cneaghinei sale, roaba lui Dumnezeu, Anna, care s-a mutat la veşnicele lăcaşuri şi a fost înmormântată aici în anul 7029 (1521) luna decembrie 2”.

În biserica nouă au fost aduse şi osemintele părinţilor lui Gavril Trotuşan, cu pietrele lor de mormânt.

A ridicat impunătoarea biserică din piatră la Părhăuţi, ca loc de închinare şi necropolă, care a fost sfinţită în 1522. La această ceremonie se spune că au luat parte domnul Ştefăniţă vodă, mitropolitul Moldovei şi alte personalităţi ale timpului. La această dată Gavril Trotuşan era văduv. Biserica a fost pictată în interior în anul 1530.

Fiind un boier credincios, a dăruit Mănăstirii Voroneţ (în 1516) un frumos şi scump epitaf, care astăzi se găseşte în Muzeul Mănăstirii Putna. În inscripţia de pe acest epitaf, tradusă din limba slavonă, scrie aşa: “Cu bunăvoia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu Săvârşirea Sfântului Duh, a binevoit robul lui Dumnezeu, pan Gavril vistiernic Trotuşan, iată, el, aprins de dorul iubirii de Hristos, cinstitor al patimilor (Lui) a făcut acest aer şi l-a dat spre rugă sieşi, şi împreună-trăitoarei sale, şi copiilor săi, în mănăstirea de la Voroneţ, unde este hramul Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic şi Purtător de Biruinţă Gheorghe în anul 7024 (1516), luna august 25”. De asemenea, ctitoreşte la Mănăstirea Pantocrator de pe Muntele Athos o fântână şi mai multe chilii, a reînnoit zidul de apărare de la această mănăstire, precum şi alte lucrări. Pe o placă de marmură de la această mănăstire, refolosită într-o clădire nouă, este scris: “cheltuiala şi truda pentru fântâna aceasta şi chiliile acestea a preacinstitului boier Gavril Trotuşan, mare logofăt al Moldo-vlahiei, anul 7045 (1537)”. Dacă cele scrise corespund realităţii se poate spune că Gavril Trotuşan a fost primul dintre boierii moldoveni care şi-au legat numele de Locurile Sfinte de pe Muntele Athos. Contribuţia lui este recunoscută de mulţi istorici străini, printre care englezul Paul Rikant (1679), Ioan Comnenul (1698), istoricul rus Porfirie Uspenschi (1877) şi alţii.

Petru Rareş, care domneşte între anii 1527 – 1538 şi 1541 – 1546, nu seamănă cu domnii perioadei anterioare. El este pus alături de Ştefăniţă vodă şi Alexandru Lăpuşneanu. Se mai spune că nu a fost un comandant de oşti deosebit. Din ambiţie, refuză să plătească tributul turcilor; ca urmare, sultanul Soliman Magnificul organizează o expediţie împotriva Moldovei în 1538. La început căpitanii săi, între care Mihu Hatmanul, Gavril Trotuşan şi alţi boieri, se arătau curajoşi, veseli şi cu credinţă în îndeplinirea poruncilor; apoi şi-au schimbat poziţia. De ce? Petru Rareş nu avea speranţă de ajutor de la vecinii săi: nici de la poloni, nici de la unguri, nici de la ruşi; ca urmare se vedea clar că nu avea nicio speranţă de victorie.

Sultanul a cerut în 1538 predarea domnitorului, dar Gavril Trotuşan şi alţi boieri nu au ajuns la înţelegere cu turcii; aceştia au spus că nu pot împlini dorinţa lui Soliman, căci o asemenea faptă este împiedicată “de credinţă, de onoare şi de dreptul ginţilor” şi ar atrage dezonoarea lor şi a urmaşilor lor. Apoi, domnul a discutat cu aceşti boieri să revină de partea sa, dar nu au revenit. Gavril Trotuşan a spus domnului care sunt motivele pentru această situaţie, că nu poate fi vorba de o luptă, “că nu se poate spera un ajutor” de nicăieri, întrucât “norocul şi-a întors faţa de la noi”, şi că singura soluţie ar fi împăcarea cu turcii, pentru a salva ţara şi pe locuitorii ei de pojaruri şi prădăciuni. Petru Rareş nu a acceptat tratativele cu turcii, iar Trotuşan i-a spus “restul te priveşte”. Domnitorul a fugit în Ardeal, turcii au ocupat Moldova, inclusiv cetatea Sucevei, pe care au jefuit-o. Dar nu numai atât, ţara fost atacată din est de tătari, din vest de oştile Ţării Româneşti şi Ungariei, din nord de poloni.

Turcii au dus discuţii cu marii boieri (Mihu şi Trotuşan); aceştia doreau salvarea intereselor ţării, pentru că li s-a propus transformarea Moldovei în paşalâc. Boierii moldoveni s-au opus, de aceea în una din cronicele turceşti sunt numiţi “răi din fire”, adică nesupuşi, ceea ce înseamnă că cei doi au ştiut ce, cum şi cât să trateze, adică nu s-au purtat ca nişte simpli învinşi în faţa învingătorului.

Turcii îl numesc domn pe Ştefan al IV-lea, zis Lăcustă, care mai târziu va fi ucis din porunca marilor boieri, pe motiv că acesta a cedat turcilor partea de sud a Basarabiei, numită Bugeacul. Urmează la tron Alexandru Cornea (decembrie 1540 – februarie 1541). Gavril Trotuşan, bătrân demnitar, cunoscător al relaţiilor politice împreună cu alţi boieri, dacă este să ne luăm după cele spuse de istoricul Vasile Cărăbiş au văzut în Alexandru Cornea un “demn urmaş al marilor voievozi” şi de aceea s-au alăturat acestui domn. În februarie 1541, când Petru Rareş primeşte din nou domnia, ca urmare a unor intervenţii la sultan şi la oamenii acestuia, cărora le-a făcut daruri scumpe, ajutat de un corp de oaste turcă, vine în Moldova, se luptă cu Alexandru Cornea la Galaţi, îl învinge şi îl decapitează. Boierii care au fost de partea lui Alexandru Cornea au fost prinşi şi duşi în cetatea Romanului, unde au primit pedeapsa capitală, fiind decapitaţi. Dacă Gavril Trotuşan şi-a pregătit locul de veci la Biserica Părhăuţi, trupul şi capul său nu au ajuns niciodată aici. La osândirea la moarte a celor amintiţi, Petru Rareş a mai introdus şi o cauză subiectivă; pe lângă faptul că au luptat alături de Alexandru Cornea, ei ar fi pus la cale moartea fratelui domnitorului, Toader, pârcălab de Hotin. Printre motivele obiective ale uciderii lui Gavril Trotuşan se presupune şi acela că, acesta făcând parte din familia voievodului Ştefan cel Mare, pe filiera tatălui său, care era înrudit cu mama domnului, ar fi putut avea pretenţii la tronul Moldovei. Pentru a scăpa de un rival la tron, l-a decapitat.

Dacă Petru Rareş în prima domnie a plătit un tribut mai mic, în a doua domnie turcii i-au impus un tribut uriaş, 12.000 de galbeni.

Din cele prezentate până aici se poate spune că Trotuşan nu a fost un „hiclean”, cum îl socotesc unii, ci mai degrabă un iubitor de ţară, dacă vedem funcţiile pe care le-a îndeplinit cu credinţă, tratativele duse cu turcii în 1538, pentru ca aceştia să nu transforme Moldova în paşalâc, precum şi supărarea sa când Ştefan Lăcustă a cedat sudul Basarabiei (Bugeacul) turcilor. A fost un bun creştin.

La bătrâneţe a avut tendinţa de influenţare a domnitorilor în interesul ţării şi al marii boierimi, după ce a adunat mari bogăţii, dar şi o bogată experienţă politică.

Noi, locuitorii satului Părhăuţi, suntem recunoscători că în urmă cu 500 de ani a zidit Biserica cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor” despre care istoricul academician Virgil Vătăşianu (1964) spunea că “are ceva din măreţia piramidelor din Egipt”, dar pe care timpul, vitregiile naturii, evenimentele istorice nefavorabile au făcut ca aceasta să se degradeze şi cel mai mult a suferit pictura interioară, ceea ce necesită o urgentă şi amplă restaurare.

Prof. MIHAI BOCANCEA

 

Bibliografie

Bocancea, Mihai /Croitor Lazăr – Gavril Totuşan şi epoca sa. Biserica din Părhăuţi – Editura George Tofan, Suceava, 2012;

Costăchescu, Mihai – Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517 – 1527), Fundaţia “Regele Ferdinand I”, Iaşi, Institutul românesc de arte grafice, 1943;

 Szekely, Maria Magdalena – Sfetnicii lui Petru Rareş, studiu prosopografic – Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: