Este cel mai numeros bazin de interese comune ale populaţiei, dar, din păcate, nu şi cel mai puternic, nici cel mai unit. Un elev (preşcolar, şcolar, licean, student) înseamnă un microunivers compus din părinţi, bunici, rude, prieteni, iar şcoala, o uriaşă întreprindere cu aproape 400.000 de angajaţi. Mărimea bazinului şcolar şi importanţa sa, mai ales electorală, au atras în aceşti 32 ani de la revoluţie numeroşi aventurieri politici, cei mai mulţi dintre ei autointitulaţi reformatori, toţi bine intenţionaţi, toţi experţi mari (la vorbe), numai că după atâtea bune intenţii şcoala românească e tot pe tobogan.
Afirmaţia are la bază numărul uriaş de analfabeţi funcţionali: mulţi provin dintre cei ce au abandonat şcoala din diverse motive, de obicei sociale, dar şi dintre posesorii de diplome de 8 clase, de bacalaureat, care au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă: ştiu literele, pot citi şi scrie, dar nu înţeleg ce citesc. De obicei, în discursul politicianist al defăimătorilor e singurul lucru scos în evidenţă, numai că există în învăţământul românesc şi insule de excelenţă, şi educatori care nu acceptă să se facă de ruşine. Merită respectul părinţilor şi al copiilor şi duc în spate şcoala românească.
Pentru asta însă diriguitorii educaţiei româneşti nu au absolut niciun merit, respectivii dascăli ar fi muncit la fel de asiduu indiferent de grila de salarizare, indiferent de regimul politic, situaţie moştenită de pe vremea tovarăşilor când te mai puteai trezi şi cu sancţiuni. Singurul lucru pozitiv al ultimei perioade a fost eliminarea politicului din şcoală şi din ariile curriculare.
De ce n-au reuşit reformele educaţiei în România? Fiindcă niciodată n-au pus în centru elevul şi profesorul, ci sistemul educaţional în ansamblul său, ca şi cum ar fi fost vorba de un sistem realmente integrat, coerent şi funcţionând după nişte reguli aplicate cu conştiinciozitate. Reformiştii s-au plâns că acest sistem e conservator, dar reformele propuse de ei au fost mai mult teoretice, iar de teorie cadrele didactice sunt demult sătule. Câteva dintre reforme au rezolvat ceva probleme administrative şi de management, dar de esenţa procesului didactic, din pricina căruia rezultatele nu sunt deloc mulţumitoare, n-a putut ori n-a ştiut nici un mare reformator să se ocupe. S-au copiat în grabă modele europene şi americane de succes, dar niciunul nu a prins rădăcini. Ca să nu mai spunem că unele metode şi procedee moarte de zeci de ani în Occident au fost prezentate ca noutăţi performante (testele grilă).
Au fost şi în Vest reforme şi reformatori, dar lucrurile au evoluat diferit: de obicei, învăţământul lor e integrat gimnaziu + colegiu + universitate, iar reformele de aici au pornit, revoluţionând procesul de transfer al conţinutului didactic de la profesor şi curriculă la discipol. Rezultatul modernizării a constat în creşterea competenţelor asimilate de şcolari, deci în bani mai mulţi, concurenţă mai mare pentru ocuparea unui loc în clase şi a unui post de profesor, motiv pentru care celelalte şcoli au preluat modelul şi chiar l-au îmbogăţit fără intervenţia autorităţii. Altfel venea ameninţarea cu dispariţia. E singurul tip de reforme care dă rezultate.
Şi la noi sunt centre de excelenţă, profesori dedicaţi şi harnici, cu rezultate notabile, dar experienţa, tehnicile didactice folosite nu sunt preluate şi de alţii fiindcă le lipsesc interesul, vocaţia şi, cu siguranţă, competenţele. Problema nu e pusă corect nici de părinţi, nici de copii care ar dori un sistem lejer şi cu note mari şi fără efort. Şcoala trebuie să redevină focar de cultură, iar profesorii, oameni de carte, evaluaţi după merite neinventate de hârtii. În rest, discuţiile despre eliminarea notelor, a tezelor, a mediilor, scoaterea unor obiecte şi introducerea altora, scăderea numărului de ore, decalarea vacanţelor… sunt abureli ale politicienilor ahtiaţi după voturi.
Involuţia actuală are şi un punct de plecare: universităţile au coborât ştacheta, iar pregătirea educatorilor a clacat după Bologna (nici înainte nu era grozavă), modulul psihopedagogic al viitorilor dascăli fiind o glumă ineptă: nu se deprinde nici măcar stăpânirea clasei.
Comentarii