Cuvânt despre maestrul George Sârbu şi „Balada” sa bucovineană

A fost o vreme când, preţ de cel puţin două decenii, dacă nu şi mai bine, nu se mai putea vorbi, cel puţin la Suceava (dar nu numai), despre George Sârbu – bunul, blândul şi blajinul maestru muzician (interpret instrumentist, dirijor, îndrumător de talente virtuale, organizator de formaţii, culegător de folclor etc.) – decât în strictă concordanţă cu, de-acum, la fel de celebrul Ansamblu de Interpreţi (copii şi tineret) „Balada Bucovinei”, care-i datorează totul – de la iniţiativă şi zămislire până la performanţe (şi ce performanţe!) – mentorului său, căruia nu ştii ce să-i apreciezi mai întâi: măestria artistică, ştiinţa, priceperea, răbdarea, iscusinţa pedagogică de a modela şi a promova talente etc., toate acestea sub bagheta unei discreţii necrezut de subtile şi eficiente. Datorez începuturilor acestui ansamblu (de prin 1990-1991) apropierea de un om care pur şi simplu m-a impresionat, ba mai mult, m-a emoţionat, m-a cucerit chiar, prin faptul că – aşa cum mi-am dat seama deja – n-a ştiut să trăiască decât pentru menirea pe care i-o va fi imprimat bunul Dumnezeu (mai mult decât altora), anume valorificarea şi promovarea folclorului muzical autentic şi valoros, mai ales al celui tradiţional (dacă va fi existând şi folclor …netradiţional!), ale cărui valenţe artistice s-au (auto)validat deja prin rezistenţa la confruntarea cu dintele necruţător al timpului, dar care, cu toate acestea, riscă să fie mereu şi mereu sufocat de tot soiul de reziduuri şi dejecţii deversate insistent şi agresiv în avanscena vieţii noastre spirituale de către cine ştie ce interese aparent obscure dar, în fapt, bine dirijate spre scopuri ocult(at)e, vizând, în esenţă, fie şi numai îndepărtarea de obârşiile neamului, dacă nu completa anulare a acestora pentru pierderea identităţii specifice românismului, atâta cât şi aşa cum (mai) este el.

Mă aflam încă, oficial, în activitate, ca muzeograf la secţia Memoriale de la Muzeul din Suceava şi-mi mergea vestea, nu ştiu din/prin ce resorturi pusă în mişcare, că aş şti locul şi povestea fiecărei piese bibliofile din cele peste o sută de mii aflate în patrimoniul secţiei noastre. Maestrul, care – pe cât înţelesesem – îşi închegase deja nucleul de bază al formaţiei muzicale preconizate, „Balada”, tot căuta cu înfrigurată obstinaţie două lucruri esenţiale, vitale chiar aş putea zice, pentru a porni şi pune în mişcare proiectul generos la care se angajase cu răspundere în primul rând faţă de propria personalitate artistică şi civică, dar şi faţă de destinul artei sau, mă rog, al segmentului de artă muzicală pe care îl slujea cu profesionalism recunoscut şi pilduitoare devoţiune de câteva decenii, migrând, uneori, nu numai în arealul moldav, spre alte zone geografice, dar revenind (el, botoşănean prin obârşii) mereu la Suceava, devenită, şi pentru el, un fel de matrice ancestrală. Ei bine, aceste două obiective vitale pentru întreprinderea sa păreau a se găsi atunci – aşa intuise dânsul – în perimetrul muzeului: 1) o sală pentru repetiţii şi 2) o bază documentară cu profil măcar cât de cât muzical. Pentru accesul la aceste două ţinte ale căutărilor sale, maestrul se folosea (cum nu mi-a fost greu să bag de seamă) de un arsenal tactico-strategic de mijloace persuasive – înainte de a-ţi spune ce vrea, încerca să te convingă de ce şi pentru ce/cine e necesar să vrea el aşa ceva, în pledoariile sale revenind, aproape obsesiv, o seamă de expresii/cuvinte-cheie, ca: folclorul adevărat, tradiţiile autentice, obiceiurile ancestrale, credinţa (creştin-ortodoxă) strămoşească, nevoia ca tinerii şi mai ales copii să le înveţe, să le ştie, să le ducă mai departe şi tot aşa până simţea că şi-a dat pe spate preopinentul.

După ce m-am dumirit de ţelul doleanţelor sale şi i-am precizat că nu este nevoie să mă convingă în privinţa unui ideal la care şi eu mă închin, în conformitate cu mijloacele şi posibilităţile mele, l-am consiliat ca pentru sala de repetiţii să se adreseze conducerii administrative a muzeului, cum face chiar şi oricare angajat al instituţiei ori de câte ori are nevoie de un astfel de spaţiu. Pentru nevoile documentare, însă, i-am pus în faţă ceea ce se găsea atunci (ca şi acum, de altfel) în patrimoniul muzeului, inclusiv fondul de partituri muzicale ale lui Ciprian Porumbescu ajunse până la noi, pentru care, după o repede ochire, ca de expert, maestrul ne-a mulţumit cuviincios, cu precizarea că este un fond valoros de manuscrise muzicale, dar care, din păcate, nu conţine ceea ce-i trebuieşte domniei sale pentru moment. A poposit mai îndelung asupra colecţiei de partituri „Ion Vicoveanu”, de unde sigur că n-a plecat cu mâna goală, ci a colectat, transcriind, câte ceva. Ne-a întrebat apoi de vreo colecţie George Breazu, dar, în această privinţă, nu s-a putut alege în decât cu o carte, două de la Fondul „Leca Morariu”, conţinând culegeri de folclor ale renumitului muzicolog realizate şi tipărite în interbelic. Sub tirul unei anchetări mai îndelungate ne-a supus maestrul în ceea ce-l priveşte pe marele culegător de folclor muzical din Bucovina Alexandru Voevidca, interesându-l dacă muzeul nu deţine cumva alte partituri în afara celor, puţine totuşi, publicate de Mathias Friedwagner în culegerea Rumanische Volkslieder aus der Bukowina. Liebeslieder mit 380 von Alex. Voevidca aufgezeichten Melodien (Vurzburg, 1940). La întrebarea unde s-ar afla celelalte piese folclorice muzicale culese, pe note, de Alex. Voevidca („Pentru că doar vor fi fost destule, se zice că vreo 10 volume!”) nu i-am putut recomanda decât că nimerit ar fi să-l abordeze pe însuşi Mathias Friedwagner, că doar a murit prin 1940, în Austria! L-a amuzat, totuşi, această glumiţă sinistră, mulţumindu-se, până la urmă, şi cu mult-prea puţinul care s-a putut găsi la muzeu.

De ce am insistat pe evocarea intersectării noastre cu maestrul George Sârbu? Pentru că am vrut să se înţeleagă (dacă mai era nevoie) că prietenul nostru nu pleacă la drum fără o prealabilă pregătire minuţioasă, care să-l asigure că nu va merge în gol, cum s-ar zice, că nu va înregistra nedorite hiatusuri ori poticneli derutante. El este un explorator meticulos prudent şi prevăzător. De unde şi izbânzile înregistrate (nu numai) cu „Balada” sa bucovineană pe oriunde a colindat şi a poposit (cu ea); nu numai la Suceava sau prin alte centre ale ţării, ci şi în multe locuri de dincolo de hotare.

Trebuie să mai spunem că, deşi este (re)cunoscut de toată lumea ca un experimentat şi redutabil practician al actului muzical-artistic – om al scenei, al baghetei şi al clapelor (îndeosebi al celor de acordeon), ar fi o eroare să considerăm că maestrul George Sârbu ignoră în totalitate universul gândirii despre artă şi să ne închipuim că ne-ar riposta: „Pe mine lăsaţi-mă în pace cu teoria. Eu ştiu o vorbă: Teoria-i ca teoria, dar practica ne omoară!”. Ei bine, măcar la modul implicit, practica remarcabilă a maestrului George Sârbu („În cazul meu, la început a fost practica, iar ulterior am urmat studii de specialitate”), îmi ziceam, se sprijină pe o temelie teoretică sine qua non. Nu se poate altfel, n-are cum să se poată, căci măiestria fără ştiinţă, fără conştientizare este până la urmă o simplă deprindere instinctivă, oricând gata să fie victima perisabilităţii. De aceea am fost nu numai plăcut surprins dar chiar şi încântat să constat că, „luat la întrebări” în cadrul unui interviu (cine ştie să pună întrebări…), maestrul îşi trădează, e adevărat, nu apetenţa deosebită pentru teoretizări abstracte, dar o anume nevoie sui generis de a generaliza o experienţă de viaţă în slujba interpretării spectaculare a actului muzical-folcloric. De data aceasta, apelând la oarece sursuliţe livreşti, pe care maestrul, generos cum îi este felul („Suflet de artist, ce mai!”) mi le-a pus cu infinită reţinere – aici modestia-i de vină! – la dispoziţie (totuşi, „Mersi Becaud! Mersi!”), am aflat că liniile de forţă ale gândirii sale despre creaţia interpretativă muzical-folclorică vizează tot imperativul mai vechi dar veşnic nou, de perpetuă actualitate: „să repunem în circulaţie pentru generaţiile actuale şi cele viitoare repertorii consacrate (s.n., N. C.), care sunt legate de structurile meloritmice modale. […] Trebuie pus la îndemâna ansamblurilor şi implicit a interpreţilor colecţiile selecţionate riguros ale repertoriului foarte frumos de cântece şi să renunţăm la cântecele foarte stridente, pentru a nu mai fi etichetaţi… Avem conservate cântece foarte frumoase, de o expresie aparte, dar generaţiile viitoare trebuie să se preocupe ca acestea să nu rămână în subsolurile Institutului de Folclor. Este nevoie de o strategie mai fermă, pentru că se manifestă la ora actuală o ignoranţă în faţa tradiţiilor de cultură consacrate de sute de ani, pe care noi nu le tratăm suficient din punct de vedere ştiinţific şi practic”. Maestrul pledează pentru păstrarea tradiţiilor inclusiv la nivelul costumaţiei, căci altfel „Vom pierde costumele şi vom cânta (piese folclorice – n. n., N. C.) în blugi”!

Deşi a compus şi muzică uşoară(!), iar la un moment dat s-a apropiat şi de jazz(!!) – dovadă a unor disponibilităţi şi căutări multiple – George Sârbu mărturiseşte că s-a cantonat totuşi în domeniul folclorului, pentru că „am păstrat din familie acest respect pentru tradiţie” (s. n., N. C.), la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava fiind nu numai dirijor dar „şi culegător de folclor”, plăcându-i şi „munca de cercetare şi de promovare a folclorului”. Pledează pentru promovarea folclorului în programa de învăţământ, deoarece „şcoala ar trebui să aibă responsabilitatea de a păstra valorile” tradiţionale, dar, după cum constată cu îndreptăţită amărăciune maestrul George Sârbu, „Şcoala românească nu promovează, însă, nici ştiinţa şi nici interpretarea folclorului”. La ansamblul „Balada Bucovinei”, ctitorie a sa în exclusivitate, copii sunt învăţaţi „să cânte dialectal şi vocal”, mentorul lor fiind interesat să le transmită acestora „o experienţă proprie de punere în valoare a repertoriului muzical”. Şi să recunoaştem, are ce să le transmită şi ştie cum să o facă. Atâta vreme cât „Noi nu avem în România o şcoală de folclor”, maestrul George Sârbu şi ansamblul său „Balada Bucovinei” acoperă cât pot, împreună cu alte astfel de formaţii, o lacună acută, tot mai gravă, manifestată din partea atâtor factori chemaţi să facă ceea ce trebuie pentru menţinerea vie a sentimentului şi conştiinţei identităţii noastre specifice între neamurile omeneşti care se perpetuează sub soarele Dumnezeirii. Mijloace avem. O dovedesc, între alţii, maestrul George Sârbu şi „Balada” sa – „Balada Bucovinei”. Mai trebuie însă ceva. Sprijinul material, fără de care…

NICOLAE CÂRLAN,

Membru al Uniunii Scriitorilor din România