Supravieţuiri
Supravieţuire. „După 1940, chiar şi în condiţiile dure ale unui guvern profascist şi începutului persecuţiei sistematice, evreii din România au reuşit într-o anumită măsură să-şi apere instituţiile. Wilhelm Filderman (1882-1963), liderul comunităţilor evreieşti, a folosit cu succes faptul că fusese coleg de liceu cu liderul ţării, mareşalul Ion Antonescu, şi şi-a exercitat cu succes abilităţile diplomatice, obţinând unele concesii, de exemplu faptul că evreii din vechile teritorii ale României nu au fost trimişi în lagăre de concentrare şi nu au fost obligaţi să poarte steaua lui David pe haine. Pe de altă parte, în 1941, deşi era epoca unei politici de izolare a evreilor, trebuie ştiut că au fost fondate instituţii precum Liceul evreiesc şi Teatrul Baraşeum din Bucureşti. Mai târziu, guvernul comunist din România s-a mândrit cu aceste instituţii, printre primele din lume. Teatrul Evreiesc există încă şi azi, având un repertoriu regulat. Începând cu 1940, autorităţile române au permis evreilor să plece în Palestina. Totuşi, «o statistică a căpitaniei portului Constanţa privind transportul emigranţilor, în perioada 1940-1941, arată că doar 23% erau evrei din România» (Florian, 2012). Mai mult, în 1941, evreii emigranţi s-au confruntat cu o tragedie. Nava «Struma» a fost torpilată de un submarin sovietic lângă Istanbul şi se estimează că 768 de evrei cărora li s-a permis de statul român să plece în teritoriul sub mandat britanic numit, atunci, Palestina, s-au înecat şi doar unul a supravieţuit.” (Marian Ţuţui) Taxi. „Şoferul de taxi a fost «cea mai rusă profesie din Paris între războaie». Înainte de cel De-Al Doilea Război Mondial existau în oraş aproximativ 3.000 de refugiaţi din Rusia care lucrau în această profesie. Potrivit unor informaţii, în anii 1950 erau încă peste 700 de şoferi ruşi în Paris, iar vârsta lor medie era de 64 de ani. O astfel de abundenţă de ruşi în rândul şoferilor a generat chiar anecdote specifice despre ei. În cartea «Emigraţia rusă în fotografii, 1917-1947», istoricul Andre Korliakov a citat una: „Un vizitator rus care a uitat unde se află, a strigat pe stradă Izvochtchik! (birjar) şi a văzut sosind mai multe maşini, toate conduse de un rus». De fapt, aceştia erau de cele mai multe ori foşti militari şi chiar mulţi ofiţeri superiori ai Gărzii Imperiale, care ştiau să conducă bine. Un număr atât de mare se datorează faptului că a deveni şofer a fost cel mai uşor şi accesibil mijloc de recalificare pentru ofiţerii ruşi care nu stăpâneau nicio altă profesie civilă care le-ar fi permis să-şi câştige existenţa în exil. Acesta a fost, de exemplu, cazul ofiţerului superior Nicolas Vorontzoff, care a devenit în 1925 un «birjar şi şofer de taxi». Din memoriile fami-liei Vorontzoff aflăm că, pentru majoritatea refugiaţilor ruşi, lucrul în companiile de taxi pariziene era o alternativă excelentă la lucrul în fabrică. Găsim între şoferi, prinţi, duci, cazaci şi oameni din lumea artistică. Astfel, de exemplu, viaţa de zi cu zi a unui şofer de taxi rus la Paris este descrisă remarcabil în romanul «Drum de noapte» al lui Gaito Gazdanov. După ce a exercitat această profesie în capitala Franţei timp de aproape un sfert de secol (1928-1952), el a devenit observatorul fascinat al compatrioţilor săi exilaţi. În timp ce munca în fabrică era mai puţin atractivă, deoarece era strict reglementată ca timp şi efort, profesia de şofer permitea un orar flexibil. Un avantaj considerabil, deoarece mulţi imigranţi ruşi, în special foşti ofiţeri din primul val de imigraţie, s-au implicat activ în activităţi politice şi sociale, de exemplu întâl-niri destinate întocmirii planurilor de restaurare a vechiului regim din Rusia. De fapt, figura şoferului din comunitatea rusă în exil avea un rol specific, dacă nu chiar mai global, de jucat. În timp ce se afla mereu în mişcare, zi şi noapte, el a colporta ştiri şi noutăţi. Cu toate acestea, acest angajament activ în viaţa diasporei nu i-a împiedicat să devină rapid profesionişti conştiincioşi. Având o bună reputaţie şi fiind consideraţi cinstiţi şi productivi pe piaţa muncii, ruşii au fost angajaţi cu uşurinţă. În timp ce la început nu cunoşteau bine Parisul şi preferau să conducă noaptea, au reuşit să se adapteze, construind «un model al capitalei în miniatură, cu toate arterele şi punându-l pe o terasă» a complexului de locuinţe «Mica Rusie» în care şoferii începători «au învăţat traseele conducând maşini de jucărie»”. (Russia Beyond) „Răsplată”. Omul care a făcut Unirea. Comuniştii i-au luat tot, apoi l-au ucis la Jilava şi l-au înmormântat lângă un gard. Basil Stoica, un diplomat cu ştaif, vorbitor şi înţelegător de 14 limbi străine, a fost omul trimis de Regele Ferdinand în Statele Unite, în 1917, pentru a le povesti americanilor despre Unire, despre identitatea naţională. A cutreierat printre yankei, a susţinut 60 de prelegeri. Apoi s-a întors în ţară. Comuniştii i-au luat tot, l-au bătut la Jilava şi l-au lăsat să moară de septicemie. Un erou uitat.
Redescoperit de doamna Lucia Hossu-Longin în «Oamenii mari care au făcut România Mare»” (sursa: Bucovinaprofunda) Coşbuc. „Mă cheamă regele (Carol), că între timp se petrecuse vizita lui la Petersburg (1909): «Tomn Coşbuc, să schimbi, totuşi, în cartea tumnetale („Războiul pentru neatârnare” – n.a.) locurile duşmănoase ruşilor. Ştii, capitolul cel cu: «Noi românii sântem de-o lege cu ruşii, dar ne deosebim la obiceiuri. Românul când intră-n casă se închină pe la icoane, rusul tot cu ochii pe sub laviţă, să vadă de nu-i ceva de furat». Şi eu n-am voit să schimb! Şi-am mai scris o dată povestea războiului şi-am mai luat o dată 5.000 de lei. Dar Carol era mărginit, săracul; corect, calculat – dar mărginit şi de o zgârcenie nemaipomenită. El, când cu publicarea poveştii războiului, mă cheamă: «Te unte ştii tumneta cum s-a făcut pacea de la San-Stefano?». «E o întrebare foarte vagă, Măria Ta! Din cărţi, Măria-Ta! Că în vremea războiului (1877) nu eram doară decât un băiat de 9 ani.» „Ta cartea asta o cunoşti? Aice stă cum s-a făcut pacea de la San-Stefano!» Şi-mi scoate volumul al 2-lea din Memoriile sale, care apăruse chiar atunci. Cetim şi-i arunc eu vorba: «Dar scumpă carte!»; costa 10 lei. «Scumpă!», repetă Carol şi-o pune la loc în dulap. Credeam că mi-o trimite acasă. Aş! Nici vorbă! În schimb Regina (Carmen Sylva – n.a.), m-a blagoslovit cu cărţi. Numai ce mă pomenesc într-o zi cu un car la poartă. «Ei, da ce-aduceţi acolo, oameni buni? Lemne?». «Ba nu, cărţi de la M.-Sa Regina!». Vreo 70 de volume! Mult a mai scris, dar şi destul de prost uneori”. (Leca Morariu, „Jurnal” 1909-1919)
Comentarii