Se împlinesc, în 2022, trei decenii şi jumătate de la prima sa carte publicată cu titlul „Sintaxa imaginii” (1987). Anul trecut, după ce a depăşit vârsta psalmistului, i-a apărut, la Editura Charmides din Bistriţa, volumul de poezii „Terme şi aeroterme”, cu o interesantă ilustraţie de pe prima copertă realizată de Ana Popescu Onciul, probabil fiica poetului. Aşteptam această realizare poetică, ştiind că udeşteanul L. Popescu este înzestrat cu o gândire profundă altoită pe o sensibilitate de acelaşi calibru, îşi pritoceşte versurile cu mare grijă şi că nu se grăbeşte să le ofere tiparului. Ca cel ce-şi încălzeşte sufletul la flacăra metaforei încearcă s-o transfere şi cititorului, prins chiar de la început în incandescenţa stihurilor de o evidentă originalitate. Cu ochii săi visători (întotdeauna, poarta sufletului) şi ca un cugetător retras în spaţiul securizant al creaţiei, L. Popescu e, înainte de toate, un poet al întrebărilor, constituite într-o frământare încălzitoare a petrecerii autorului: „Îmi pun cele o mie şi una/ de întrebări/ în faţă/ n-am cum să le cer/ mereu socoteală/ sunt libere ca păsările/ cerului/ le-am dat lapte şi miere/ şi le-am spus:/ drumul e liber” („Lupta cu valurile”). Hrănite în felul acesta, întrebările zburdă pe tărâmul nesfârşit al poeziei precum o herghelie de cai neastâmpăraţi, în căutarea unui răspuns, adeseori imposibil de aflat. Cu alte cuvinte, destinul artistului e, mai degrabă, unul interogativ, o deschidere măreaţă către lume, încălzită la focul sacru al iubirii, de vreme ce răspunsul se constituie într-o barieră în calea zborului către zarea într-o continuă deschidere. Autorul e în căutarea unei căi care să-l elibereze de meandrele trecutului, ori, dacă nu, măcar să-l înnobileze printr-un proces de înscriere în sfera christică: „Cu sfinţii de duminică/ voi scoate din mine/ tot praful uitat/ în unghere” („Cum se fixează lumina”), pentru ca, în final, să-şi găsească, totuşi, singurul răspuns posibil, chintesenţa vieţii omului: „acum văd/ cum se fixează lumina/ în aruncătorul de flăcări/ e dureros dar plăcut/ o spun şi mâinile/ cu o nouă piele/ întinsă/ în câmpul de raze/ al crucii/ şi aici şi acum/ aproape”.
Pornit pe drumul crucii, străjuit de întrebări, dar şi de răspunsuri, poetul păşeşte încet şi precaut între raţiune şi inimă, dându-i întâietate acesteia din urmă: „Înainte de creier este o inimă” („Cei ce au fost când au fost”). Având în vedere că ciclicitatea vieţii pe pământ e împletită continuu cu acelaşi fenomen al naturii („acum mortul e sfeşnic/ cu lumânare de iarbă”), doar „lumina” şi „focul” (laitmotiv al volumului) rămân pentru poet o prezenţă statornică şi atotcuprinzătoare: „Atât de aproape de soare/ razele vin razele pleacă/ prin autodefinire/ pentru mereu altă viaţă” („Suflete de veghe”). Universul lui Liviu Popescu pare o uriaşă clepsidră care acumulează şi pierde căldură şi face altceva decât să subţieze viaţa şi s-o strecoare în partea inferioară prin orificiul morţii, iar poetul, ca un personaj cu puteri supranaturale, o întoarce, poziţionându-se, prin echilibru, de partea căldurii, poemele sale devenind „terme” şi „aeroterme”, oferite cu graţie spre încântarea eventualului cititor. Se ghiceşte, sub aparenţa unui calm al poemelor din acest volum, o zbuciumare a sufletului atins de „boala” florilor de stil: „Aştept în costumul de baie/ al singurătăţii/ o apă/ care să mă liniştească/ într-o duminică/ a zodiilor pure/ cu prosperităţi la tot pasul/ însăşi turla bisericii/ cântă ca o privighetoare” („Proprietăţi cu nelinişti”). Poemele sale, izbăvitoare ale sufletului, „cu iz de tămâie muiată-n speranţă” („Mâine ca şi azi”) sunt mărturia unui autor în încercarea-i temerară de a se smulge vremuirii pustiitoare şi, desigur, inacceptabilă. În zbaterea sa între doi poli, slujitorul autentic al artei alege de fiecare dată dematerializarea, evitând astfel fenomenul, prezent peste tot în lume, cel al degradării, numit de Vasile Voiculescu „Ruina atotcotropitoare” („Imn muncii”), rezultatul fiind însăşi poezia, născută dintr-un şir de variante la care autorul a renunţat: „întuneric şi lumină/ ia-ţi cerneala/ de pe buze/ şi fă din ea/ un acoperiş de poeme” („Noaptea poemelor albastre”).
Interesant este că, adăstând sub un asemenea „acoperiş” de valoroase carate metaforice, nu răzbate de aici, nicio clipă, orgoliul lucrului bine făcut, ci doar o mulţumire şi o încredere în izbânda poetică şi nu numai, în singurătatea creatoare de frumuseţi biruitoare, purtând amprenta veşniciei: „din ritmuri sacadate/ crucea şi diamantul/ curcubeul plantelor/ de pe scară/ foarte subţiri raze/ îmi cântă/ de Bunăvestire” („Somnul în piramidă”). De altfel, unul din poeme se intitulează Singur, cântul poetului fiind înzestrat cu o forţă nebănuită, din moment ce reprezintă expresia unui suflet de o sinceritate cuceritore care a lăsat în urmă îndoiala: „cântam duios/ de se îndoia axa pământului/ cu tot cu pietre”.
Într-o lucrare de răsunet („Iisus Hristos sau Restaurarea omului”), teologul Dumitru Stăniloae spunea că o persoană se află permanent în postura de „intenţionalitate spre comuniune” exprimată prin cuvânt, trăgând concluzia că persoana este cuvânt. Cu atât mai mult poetul, care se apropie, prin cuvânt, de origini. Se poate afirma, aşadar, că poezia lui Liviu Popescu exprimă şi un respect deosebit faţă de cuvânt într-o lume în care „substanţa” cuvântului e mutilată fără nicio jenă. Ca fost învăţător de limba română, îmi exprim, în final, părerea că ar fi fost bine ca versurile din această carte să poarte, întru fireasca lor înţelegere, şi prea plăcuta „povară” a semnelor de punctuaţie.
Comentarii