Cernăuţi, acum un veac (25). Un feldmareşal ajuns ofiţer de miliţie

Paulus. Friedrich von Paulus (1890 – 1957) a fost capturat în 1943, după ce a pierdut bătălia de la Stalingrad. Autorităţile sovietice l-au convins să se despartă de Hitler şi să lucreze ca propagandist, întru răspândirea ideilor Moscovei. În ianuarie 1943, înfrângerea celui de-al Treilea Reich, la sfârşitul legendarei bătălii de la Stalingrad, era iminentă pentru orice minte lucidă. Bătălia istovitoare, care a marcat un moment decisiv în cel de-al Doilea Război Mondial, a durat mai mult de şase luni (din iulie 1942). URSS a pierdut, până atunci, mai mult de un milion de soldaţi, Germania – 950.000. Armata a 6-a, sub conducerea generalului colonel Friedrich Paulus, a fost înconjurată şi, în final, învinsă. În aceste condiţii, Adolf Hitler i-a acordat lui Paulus unul dintre cele mai mari titluri din Reich, promovându-l la gradul de mareşal (feldmarschall). Mai mult, Hitler a insistat ca Paulus să revină cu un avion la Berlin, pentru a nu cădea prizonier la sovietici. În ultima sa telegramă, Führerul i-a făcut o aluzie fără echivoc: „Niciun feldmareşal german nu a fost capturat vreodată”. Hitler se aştepta ca Paulus, înconjurat, să fugă, ori să se sinucidă. Dar mareşalul a ales viaţa şi s-a predat ruşilor la 31 ianuarie 1943. (Alături de nemţi au luptat la Stalingrad trupe române. Însuşi Paulus era căsătorit cu o româncă, de viţă nobilă – n.a.). Pentru Moscova, capturarea lui Paulus a fost, din punct de vedere al imaginii, foarte importantă. După bătălia de la Stalingrad, care a sub-minat serios credinţa germanilor în victorie, au fost capturaţi peste 91.000 de foşti soldaţi din Wehrmacht – o condiţie prealabilă pentru „lansarea” unor organizaţii de tipul „Comitetului Naţional Germania Liberă”, care a fost înfiinţat în iulie 1943, urmat de Uniunea Ofiţerilor germani sub conducerea generalului captiv Walther von Seydlitz-Kurzbach. Dar, pentru o propagandă antinazistă de succes, autoritatea acestuia din urmă nu era în mod clar suficientă. Autorităţile sovietice aveau nevoie de un german cu adevărat eminent, iar Friedrich Paulus „a picat” la timp. Contemporanii l-au caracterizat pe Friedrich von Paulus ca un soldat responsabil şi precis, un ofiţer şi un om demn. Cu toate acestea, aşa cum a scris istoricul german Joachim Wieder în cartea „Catastrophe sur la Volga”, el nu era un comandant militar excepţional şi se simţea mai bine la birou decât în fruntea unei armate beligerante. A fost influenţat, în captivitate, de o lungă muncă psihologică, dar şi de cursul războiului în sine. Aliaţii au deschis un al doilea front, iar Al Treilea Reich suferea noi înfrângeri zdrobitoare în Africa şi lângă Kursk. Executarea în Germania a unui prieten al lui Paulus, generalul Erwin von Witzleben, pentru participarea la conspiraţia antihitleristă din 20 iulie 1944, a jucat, de asemenea,

probabil, un rol în „dezertare”. La 8 august 1944, la un an şi jumătate după capturare, mareşalul Paulus a vorbit la radio „Free Germany”, pentru a se adresa soldaţilor Wehrmacht: „Pentru Germania, războiul este pierdut. Ţara s-a trezit în această situaţie din cauza deciziilor lui Adolf Hitler. Germania trebuie să se despartă de Hitler”. Acesta a fost primul, dar nu ultimul discurs antihitlerist al lui Paulus. După cum a subliniat istoricul Vladimir Markovtchin, Paulus a solicitat chiar şi o audienţă personală la Iosif Stalin, dar acesta din urmă a refuzat să primească „un prizonier de război german”. Unul dintre principalele discursuri antinaziste ale feldmareşalului a avut loc la procesul de la Nürnberg din 11 şi 12 februarie 1946. Ca persoană care a participat la crearea planului Barbarossa – invadarea URSS – el a fost un martor-cheie al acuzării generalilor Wilhelm Keitel şi Alfred Jodl (ambii condamnaţi la moarte). După Nürnberg, Paulus a fost readus în URSS, unde a locuit în „dacha” (vila) sa de lângă Moscova, sub arest la domiciliu. Până la moartea lui Stalin, în 1953, cererile sale repetate de a se întoarce în Germania au fost respinse. Colaborarea cu autorităţile sovietice a continuat. Paulus a fost astfel principalul consilier în filmul epopeic „Bătălia de la Stalingrad” de Vladimir Petrov (1949). După moartea lui Stalin, von Paulus s-a stabilit la Dresda (RDG) unde a lucrat ca ofiţer de miliţie(!) până la moartea sa, în 1957. (Russia Beyond). România. O zîs Bil Gheiţ că nu ne mai pune microcipuri, că prea suntem proşti grămadă şi oricum nu pricepem nimica… Ne schimbă placa de bază cu tot! Avantaj. Ştiţi de ce nu le place viruşilor în Ardeal? Pentru că se răspândesc mai încet. Reclamaţie. Un tânăr, către nea Zuchy: – Tatăl meu zice că ne spionezi. Mark Zuckerberg: – Nu e tatăl tău! Virus. Surprinzător la virusul ăsta e că atacă medici, asistente, spitale întregi, dar fuge de supermarketuri ca dracu’ de tămâie! O nevastă. L-am ridicat pe soţul meu la rangul de „Duce”. El „duce” gunoiu’. Ardeal. Maghiarii fură Ardealul, periodic. Negăsind loc liber pe harta Europei, îl pun la loc. Încape la fix. Păcate. Cele şapte păcate capitale în opinia unui mare evreu convertit la creştinism, N. Steinhardt: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug un al optulea: dragostea cu sila. Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos, îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. Într-un anume sens, păcatul cu gândul e şi mai abject decât cel cu fapta, pentru că – nevăzut – îi însoţeşte necesarmente făţărnicia, impostura. Eşti în privilegiata situaţie a escrocului faţă de spărgător, care îşi riscă el viaţa; a hoţului din casă (de care nu te poţi feri) faţă de tâlharul la drumul mare, cu tot pitorescul său alai: calul, pistoalele la brâu, căciula pe-o ureche. (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”). Frate. Ştiaţi că fratele poetului Mihai Eminescu, Matei, a fost veteran al Războiului de Independenţă, fiind distins cu 6 ordine şi medalii, printre care „Steaua României” şi „Virtutea Militară”? Ultimii ani din viaţă (1924-1929) şi i-a petrecut la Bistriţa, împreună cu cea de-a treia soţie, Silvia, născută Maieru, fiind înmormântat în cimitirul din localitate.

CEZAR STRATON

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: