Un taxi numit dorinţă

Taxiul este o utilitate publică. Să circuli cu el este o necesitate ce trebuie să se desfăşoare corect şi demn, deopotrivă pentru operator şi client. Aşa mi l-aş dori…
Cei mai mulţi dintre operatorii de taxi au înţeles asta, îşi respectă clientul care le intră în maşină, oferindu-i tot confortul posibil. M-am fidelizat în calitate de client (iar ca mine sunt mulţi suceveni) unor astfel taximetrişti care se ridică de la masa de prânz sau din pat, la miezul nopţii, dacă am nevoie de transport, şi care nu profită de urgenţă ca să mărească preţul cursei. Îi respect pentru asta, le mulţumesc şi mă urc iar şi iar în maşinile lor de câte ori am ocazia.
Dar sunt şoferi care încă n-au înţeles cum trebuie să-şi practice serviciul şi cam ce vor legea şi clientul de la ei. Taximetriştii democraţiei şi-au creat, încet şi sigur, un stat în stat care, ajutat ba de impunerile legislative, ba de amenzi sau doar pentru că trăim timpuri moderne, a trecut prin câteva faze de maturizare. Unele au durat atât de mult că parcă nu s-au încheiat nici acum, precum taximetria la negru, un ghimpe în coasta operatorului plătitor de taxe şi impozite. O alta este despre cursele fără aparat de taxat, cu tarif umflat, greu de depăşit, iar o alta despre taxiurile răpănoase, prăfuite şi împuţite de miros de ţigară şi şosete nespălate. Aproape e gata şi cu astea, pentru că legislaţia vrea o anumită calitate şi vechime a maşinii, iar pandemia i-a obligat pe taximetrişti să mai dea cu peria şi cârpa prin interioare.
Pentru nostalgici însă, uneori, pe la 4 dimineaţa, mai dai încă, pe post de taxi, de-o rablă îmbâcsită de praf şi cu miros de mort înăuntru. Te urci în ea, deşi clar e una „la negru”, pentru că şoferul e singurul care a acceptat să meargă în oraş la ora aceea. Şi te rogi să ajungi la destinaţie înainte să vomiţi sau să mori sufocat.
Pentru că e demult la modă ca taximetriştii să refuze curse scurte în favoarea celor lungi aducătoare de bani mai mulţi, s-a auzit, în sfârşit, pe unde trebuie, şi recent s-au dat nişte amenzi. Doamne ajută!
Dar oare aţi văzut sau aţi păţit şi voi ceva asemănător cu ce am văzut eu azi dimineaţă într-o staţie de taxi? Un şofer de taxi, cu ţigara în colţul gurii, susţinea cu grijă capota portbagajului urmărind atent cum clienta lui, o femeie de peste 65 de ani aburca înăuntru singură, tremurând, o valiză grea şi un rucsac voluminos. „Asta e tot?” a întrebat-o el amabil pe femeia greu încercată, înainte de a trânti capota şi a urca la volan ca s-o ducă unde avea nevoie.
Că până la urmă şi taximetria asta e o chestie de bun-simţ, nu?