„De ce”-uri enervante

Vara, când revin pe acasă prieteni şi neamuri care trăiesc în străinătate, sunt fericită, dar mi-e şi greu tare. Mă bucur să-i revăd  şi aflu că la cei mai mulţi le merge normal de bine, că sunt sănătoşi, că au o viaţă cu reuşite, dar şi planuri,  că au încă amintiri dragi despre mine şi despre noi. Mă mai bucur că le-a dispărut aerul de animal fugărit şi că unii  acum râd din tot sufletul, mulţumiţi de viaţă lor, iar pentru că li se vede clar dorul după cei rămaşi pe aici, nu-i simt străini. Sunt frumoase întâlnirile cu ei, dar numai până la punctul la care încep să aibă păreri din acelea raţionale şi de bun-simţ, deprinse prin ţările în care stau, ceva de speriat! Şi dau şi exemple clare şi verificabile de pe-acolo, cum îşi rezolvă ei cursiv şi logic problemele, parcă numai ca să mă enerveze pe mine.

Nu ştiu cum poate fi atât clar pentru ei ce-i  corect şi ce-i incorect, ce-i absurd şi ce-i firesc, ce-i drept şi ce-i strâmb  în viaţa de zi cu zi prin ţările alea,  ca om al muncii, ca cetăţean, ca pacient, ca vecin, în relaţia cu şefii la muncă,  cu autorităţile, cu şoferul de autobuz, cu omul care le-a reparat instalaţia la baie. Iar după ce văd şi experimentează  realităţi din oraşul şi ţara natală încep cu „de ce”-urile lor nenumărate  ca să mă irite la maxim.

„De ce nu dă nimeni un var pe Policlinica asta?”, „De ce trebuie să stau atât de mult pentru reînnoirea paşaportului, dacă actul de identitate e valabil şi neschimbat. Nu-s tot eu?”, „De ce e aşa moartă Suceava?”, „De ce au pus logoul ăla odios cu «Suceava», în centru, care blochează tot?”, „De ce nu pot vorbi cu doctorul mamei în spital, ca să ştiu ce-i face?”,   „De ce sunt maşini pe trotuar şi oamenii merg pe stradă?”, „De ce sunt buncărele de gunoi exact în drum?”, „Am fost la Oradea, ce frumos au făcut oraşul! La noi de ce nu se poate?”,  apoi altele şi altele…

Îmi vine să urlu şi cu ultima celulă a plămânilor:  „Tăceţi naibii!!! Ce vreţi de la mine? Hai să mâncăm şi să bem, că de astea mai avem…” N-o fac. Cu pulsul mărit caut şi caut răspunsuri cu care să-i fac să tacă şi apăr baştina în care am rămas să-i întâmpin în fiecare vară. Ca să le răspund la „de ce”-uri care încep să nu mai aibă răspuns.