În anii 80, din familia pictorului Mircea V. Hrişcă, cea mai prezentă aievea în viaţa mea de cititoare şi iubitoare de pictură era Doamna Anastasia Hrişcă, cu care mă întâlneam aproape de fiecare dată când treceam pragul bibliotecii judeţene, Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava de azi. Uneori, mai rar, îmi vorbea de soţ, a cărui creaţie ştia cât de mult o preţuiam, mai ales amintiri ale începutului, ale întâlnirii şi ale croirii destinului lor împreună, mai des de Oana, de care o întrebam cu celălalt nume al ei de domniţă, „Ce mai face Ruxandra?”. Astfel că rând pe rând, graţie povestirilor mamei, Oana Ruxandra Hrişcă a devenit adolescentă, liceană, studentă sub ochii mei, pentru ca apoi să o cunosc şi să o recunosc îndeosebi în galeriile de artă în care expune, artistă plastică originală, care cu o tinereţe nedezminţită de trecerea anilor continuă să surprindă. Surprize ţinând de creaţiile sale şi de punerea în scenă a unor vernisaje. Cărora le-aş adăuga interesul pentru un clasic al Bucovinei, artistul plastic Epaminonda Bucevschi, materializat într-o teză de doctorat, şi pentru preocupările acestuia vizând stabilirea portretului adevărat al lui Ştefan cel Mare. De-abia mai târziu aveam să aflu că iniţial îşi dorise doctoratul axat pe Bucovina în creaţia pictorului Mircea V. Hrişcă şi că la sfatul prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, îndrumătorul de doctorat (Oana este doctor în Istorie), amânase această analiză, găsind în Epaminonda Bucevschi şi epoca sa nu numai o temă atrăgătoare, ci şi prilejul unei bune pregătiri a instrumentelor de lucru pentru viitoarea lucrare dedicată tatălui. Dar iată că disponibilitatea Muzeului Naţional al Bucovinei de a finanţa o carte despre Mircea V. Hrişcă a implicat-o pe Oana Ruxandra Hrişcă în vârtejul realizării mult doritului tom. După acest frumos şi substanţial album monografic, Oana poate cu inima uşoară să se ocupe şi de editarea cărţii sale despre Epaminonda Bucevschi. Fără ca aceasta să excludă în viitor alte valorificări editoriale şi, desigur, expoziţionale ale operei vaste (e termenul folosit de Oana) moştenite de la tatăl său.
Nu întâmplător am început aceste rânduri cu Doamna Anastasia Hrişcă, deoarece mi-au lipsit zâmbetul, obrazul ei luminat de bucurie (absenţă pe care am încercat să o compensez stăruind asupra cunoscutului portret pe care i l-a dedicat pictorul) la vernisajul expoziţiei „Mircea V. Hrişcă. Emoţie şi sensibilitate” din 6 mai 2021, expoziţie organizată la Muzeul Naţional al Bucovinei şi însoţită de lansarea cărţii menţionate, „Mircea V. Hrişcă. Emoţie şi sensibilitate”, Coordonator Oliv Mircea, Editura Karl A. Romstorfer, Suceava, 2020, carte prefaţată de dr. ConstantinEmil Ursu, director general al Muzeului Naţional al Bucovinei, de criticul de artă Oliv Mircea, şi de pr. dr. Gabriel-Dinu Herea, şeful Secţiei de Artă a Muzeului, moderatorul vernisajului. De data aceasta, am fost întâmpinată de Cristi Creangă, artist nu doar al computerelor şi vitraliilor, cum l-a numit odată Lucia Puşcaşu, ci şi al imprimeului pe textile, de vreme ce de pe bluzonul său negru privea dincolo de mine, reluat în alb, halucinantul chip al răsculatului de la 1907, schiţe ale pictorului respirând la căldura inimii şi pe pieptul Oanei şi al fiicei sale, Ana Creangă, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava. Ţinuta familiei, în negru şi alb, fiind de altfel un discret omagiu adus sobrietăţii pictorului şi picturii sale.
Cum sunt cunoscute, în esenţa lor, din partea introductivă a albumului monografic, alocuţiunile lui Oliv Mircea şi Gabriel-Dinu Herea de la vernisaj, reproduc cu plăcere din cuvântul Oanei Ruxandra Hrişcă rândurile despre tata (meritau să existe şi în carte):
„Sunt azi persoana care sunt datorită părinţilor mei. Azi, aici, este vorba despre tatăl meu, pictorul, creatorul, mentorul, modelul din viaţa mea.
Îi sunt recunoscătoare pentru formarea mea culturală. Iubea cultura şi natura. Excursiile familiei noastre se programau în funcţie de obiectivele culturale din zona vizitată. Orice copil ar trebui să fie educat în iubire de cultură, de valoare. Se poate trăi fără cultură, fără modele autentice foarte bine (dovadă stau aceste timpuri), însă este păcat.
Tata s-a născut în Bucovina şi a încercat prin întreaga creaţie să-şi arate dragostea pentru această zonă. A fost un patriot real, a căutat să-şi preţuiască rădăcinile, să le valorifice şi să le ofere celorlalţi. A fost preţuit de contemporani, însă nu şi înţeles. A luptat atât de mult pentru valoare, a ars în creaţie, s-a dăruit total artei. Îi datorez atât de multe…
Acasă, în apartamentul mic de două camere, era universul nostru. Când mama întârzia seara la bibliotecă, tata îmi crea jucării şi spaţii de joacă cu multă imaginaţie. Dimineaţa mă trezeam păşind în sufrageria transformată în atelier, îmi îmbătam simţurile cu parfumul culorilor de ulei şi al terebentinei (rămase şi peste ani o plăcere). Picta folosind scaunele drept şevalet (atunci încă nu avea atelier). Picta uneori pătimaş, pierzându-se total în actul de creaţie, rozându-şi fizic capetele pensoanelor (rare pe atunci) şi unghiile în concentrare. Tatăl meu respira pictând.
Alteori medita îndelung la câte o tuşă care nu-i oferea satisfacţia finală. A fost un perfecţionist, însă căuta perfecţiunea în imperfecţiune, în spontan şi natural. De la el am învăţat că perfecţiunea nu este pământeană, tindem o viaţă întreagă spre ea, însă frumuseţea stă în naturaleţe, în tuşele şi liniile vibrante, strâmbe, curbe, expresive.
Deseori mă întreba cum mi se pare stadiul la care ajunsese. Ştia că percepţia unui copil nu era pervertită de mode sau alte influenţe artistice. Apoi tăcea şi cugeta îndelung.
Tatăl meu tăcea muuuult. Era omul care detesta vociferaţia. Tăcerile sale însă erau cu sens.
Mai târziu, peste ani, dialogurile noastre se concentrau asupra diverselor lucrări de-a lungul istoriei artelor. Acolo regăseam împreună fiorul, bucuria împărtăşirii creaţiei omenirii. Mi-e dor de tăcerile noastre împreună. Acolo comunicam la un alt nivel, uneori mult mai mult decât prin vorbe.”
Am rămas aşadar în faţa portretului „Anastasia – soţia mea”, imprimat şi pe bluza pe care ar fi purtat-o soţia pictorului, dacă ar fi putut să ajungă la vernisaj. Apoi am trecut la lucrarea centrală, „Nuntă la fotograf”, un triumf al culorilor sale sobre şi luminoase, al purităţii albului său. Ca şi „Anastasia…” de altminteri. Cerând de asemenea un răstimp al ei, răscolitoarea pictură „În noaptea de Înviere”, încadrată de lucrări care ni-l evocă pe artist ca fiu al preotului Visarion Hrişcă, instaurează subtil un moment de meditaţie. La fel se întâmplă şi în segmentul expoziţional cu splendoarea „Muntelui”, în care teluricul şi celestul se întrepătrund şi urcă împreună, şi cu taina „Portiţelor” întredeschise spre o altă lume. Apoi, cu „Pacea sufletului” îmi înalţ privirile spre cer, căutându-l împreună cu ai lui, prin venele cărora continuă să curgă culorile. Da, cred că Marin Gherasim, Elena Greculesi şi Mircea V. Hrişcă alcătuiesc trinitatea de aur (alb) a picturii în Bucovina, atât de rafinaţi, atât de spiritualizaţi, atât de deosebiţi în slujirea artei divinizate şi atât de înrudiţi sufleteşte! Atât de mult iubind tradiţiile, peisajul, umanitatea spaţiului natal! Trăindu-şi, cinstindu-şi şi exprimându-şi cu atâta nobleţe apartenenţa! Iar Mircea V. Hrişcă poate cel mai mult.
Ca şi la vernisajul expoziţiei din anul 2018, la Centenarul Marii Uniri” – „Bucovina în pictura lui Mircea V. Hrişcă”, Ana Creangă susţine un microrecital la chitară clasică. De data aceasta cu lungile pauze de cuvinte ale alocuţiunilor între muzica pieselor alese, interpretează Preludiul BWV 988 de Bach, apoi melancolicul cântec al lacrimilor de John Dowland, „Flow, my tears”, acesta precedat de o incantaţie compusă şi recitată de Ana, cu acelaşi glas de argint cu care va plânge împreună cu muzica sa veche. După aceste bucăţi de acum câteva secole, tânăra artistă ne dăruieşte o compoziţie proprie, „Temă cu variaţiuni”, care ajunge alinător până pe patul de suferinţă al bunicii şi până la stelele bunicului şi care emoţionează – emoţie şi spiritualitate! – publicul deja captiv în universul picturii lui Mircea V. Hrişcă, intensificându-i magia.
Oana Ruxandra Hrişcă în expoziţie cu tatăl său, expoziţia amândurora din anul 1995, şi amândoi în expoziţii ale Filialei Suceava a Uniunii Artiştilor Plastici. Apoi Ana Creangă în expoziţii împreună cu mama sa, Oana Ruxandra Hrişcă, până la convingerea iubitorului de artă că le va urma calea, pentru ca neaşteptat să apară la vernisaje cu încântătoare momente muzicale, ca bucheţelul de flori gingaşe ale primăverii cu care a venit la evenimentul artistic închinat amintirii lui Mircea V. Hrişcă. Nu ştim dacă viitorul ei aparţine muzicii, muzicii şi picturii deopotrivă sau conceperii şi punerii în scenă a unor complexe şi originale spectacole ale artelor. Însă dorim excepţionalului său talent împrejurările fericite care să-i permită dezvoltarea şi puterea de a înfrunta adversităţile pe care lumea noastră nu a încetat, nu va înceta să le crească în viaţa artiştilor adevăraţi. Fiindcă un lucru e sigur, cu Oana Ruxandra urmându-i şi cu Ana Creangă urmându-le, inima pictorului Mircea V. Hrişcă nu a încetat să bată.
Revăzând selectiva, eleganta expoziţie Mircea V. Hrişcă şi coborând scările spre strălucita şi strălucitoarea expoziţie Ilie Boca, nu poţi să nu te bucuri de curajul, de capacitatea atinse de Muzeul Naţional al Bucovinei sub directoratul dr. Constantin-Emilian Ursu de a organiza într-o singură săptămână două evenimente artistice majore şi de a oferi publicului în aceeaşi lună mai a anului 2021, după întunecata perioadă a pandemiei, întâlnirea cu lunarul Mircea V. Hrişcă şi solarul Ilie Boca, două excelenţe ale picturii din Bucovina, de valoare naţională, cu un cuvânt de spus şi în lumea fără graniţe a artei autentice.
Comentarii