Omul-albină

Horodnicul ar trebui să aibă o galerie a oamenilor de seamă precum Fălticenii. Din acest  topos au odrăslit şi rod bogat au adus oamenii cu altitudine care îndreptăţesc Bucovina să fie numită Ţara de Sus: acad. I.G. Sbiera, Vasile Ţigănescu, Iulian Vesper, E.Ar. Zaharia, I. Prelipcean, N. Prelipcean, Silvestru Lungoci, D. Olenici, Em. Ianuş şi între aceştia, nu cel din urmă, cărturarul autor şi editor Ion Prelipcean (24.IX.1946 – 17.IX.2019).

Elev la Horodnic, licean la Rădăuţi, student la Suceava, dascăl de românească şi franceză, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina şi al Societăţii Scriitorilor Bucovinei, Ion Prelipcean trăind modest, fără răsfăţuri, a excelat prin cultul muncii, a fost sortit să robească în galeriile arhivelor, să excaveze bulgării istoriilor de odinioară, să cearnă grăunţele de aur ale unor minţi sclipitoare, uitate ori acoperite de vălul timpului necruţător. Şi-a înţeles din tinereţe rostul în lume – nu s-a îmbulzit în rândul obsedaţilor de glorie măruntă. Era mulţumit de risipa de sine în mulţime, bucuriile lui au numărul cărţilor proprii ori ale celor editate în editura cu numele său. Mult peste o sută, unele propuse, lecturate şi tipărite sub veghea sa, altele, tocmite din bruma sa financiară, dintr-o bonomie greu de găsit azi. L-am cunoscut şi apreciat pentru salahoria culturală, pentru cuprinderea minţii şi râvna neobosită de a îmbogăţi patrimonial nostru cărturăresc. Niciodată nu avea timp, niciodată nu se tânguia că iar lipsi ceva. Bicicleta i-a fost cel mai fidel însoţitor – pe roţi cutreiera oraşul întemeietorului Bogdan, pe roţi ducea pachete grele cu cărţi la poştă, la gară, la Bibliotecă, la prieteni. Avea în lucru o antologie ambiţioasă – tot ce s-a scris despre Rezistenţa armată din Bucovina. A apucat să tipărească trei volume masive, foarte fericit că i s-a încredinţat accesul la arhivele CNAS, Bucureşti, pe urmele cercetătorilor Adrian Brişcă şi Gabriel Ciuceanu. Ion Prelipcean a scris versuri, proză, eseu, critică şi istorie literară, a semnat monografii, studii de folclor, toponimie, publicistică. Cărţile lui sunt şuvoaie de scriitură, viituri, puhoaie. Sunt pagini care trebuie recitite, organizate, cizelate, cenzurate. Autorul presimţea că timpul nu are răbdare, că în vremuirea cât i s-a dat trebuie să adune, să grămădească ştiute şi neştiute, truda lui asemănându-se cu a pălmaşilor care împing vagoneţii cu minereu din bezna minelor.

În biografia acestui om-albină e de subliniat şi experimentul său existenţial în spaţiul israelian, căruia i-a consacrat pagini memorabile. Deopotrivă, trebuie recunoscută colaborarea sa cu epigramistul sculptor Emil Ianuş la revista „Obcina Bucovinei”, fondată, editată şi difuzată de la Horodnic, şi, totodată, reverenţa editorului pentru Ion D. Popescu (un nume cunoscut în istoriile Rezistenţei în munţi, şi mai ales pentru că I.D. Popescu, precum şi Tr. Popovici – salvatorul a 30.000 de evrei, în 1941 – a salvat câteva mii de evrei când era chestor la Tiraspol, faptele acestor bucovineni întrecând „Lista lui Schindler”), Eugen Dimitriu, Vasile Pânzaru şi Radu Bercea, toţi oameni de cultură, condamnaţi politic. Ultima dată, la Rădăuţi, l-am văzut cu Mircea Tinescu.

L-am vizitat, apoi, la spitalul din Suceava. Era început de septembrie. Părea plutitor între amintiri şi orizonturi, foarte nedumerit de diagnosticul subit şi pervers. Se roteau în ochii lui Codrii Voievodesii, pădurile, livezile de-acasă. Mi-a spus că îi e împovărător trupul, că are dureri grele. Abia m-a atins cu mâna obosită, străvezie, parcă de parafină.

Am simţit că mâna era tivită de o subţire lumină, de nimbul scrisului. M-a privit interogativ, prudent, uşor rătăcit: „Hm, am fost preot bun şi, uite, tocmai acum mi s-a propus să fiu mitropolitul Bucovinei”. „Mi s-a spus că voi fi aşa până la 75 de ani. Uite, tocmai acum boala asta a dat peste mine. ” L-am mai vizitat o dată – era foarte singur într-o rezervă spitalicească, nu neglijat medical, ci lăsat să se topească încet. Era foarte lucid acum, avea ochii mai mari, părul de cositor despletit în perna curată, parcă ninsă. Vorbea rar, şoptit. Mi-a spus că soţia sa e în suferinţă, paralitică. Invoca un nume feminin, pe fiica sa, mi s-a spus. A închis ochii, tăcerea năvăli ameninţătoare. În sine am zis: Ce-i omul? În care din cărţi e salvarea de la moarte? Apoi privirea mea s-a aşezat pe fizionomia sa albită, eliberată. Am zis neauzit: Amin. Dar ochii mari s-au arătat iarăşi. M-a revoltat neputinţa – doi oameni stau faţă în faţă şi nu pot face nimic! Călin Brăteanu mi-a spus: Veste tristă. Încă un boier al Bucovinei s-a dus. A murit Ion Prelipcean…

Asta-i tot? Tot nu este în ceea ce ne cuprinde, ci înafara cuprinderii… Vor rămâne cărţile? Pentru o vreme. Şi alături de alte nume încă un nume. Din stirpea lui Aron Pumnul, a „Arboroasei” şi „Daciei literare”, a „Junimii” şi a „Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina”. În aceşti oameni, „bărbaţi cu braţe tari”,  a fost românism,  nu lut de heleşteu. De la ei au învăţat conduita Vasile Precup, Toader Hrib, Gheorghe Dolinski şi nu din alte izvoare şi-a luat puterea şi neîngenunchierea Ion Prelipcean!

Ce mai seamănă lumea asta cu un Dicţionar! Cât de efemer e ospăţul la masa Timpului! Stăm şi trecem între doi megieşi: Cântarea cântărilor, deoparte, şi Deşertăciunea deşertăciunilor, de cealaltă parte. „Tu te-n-treabă şi socoate”…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: