Lumina difuză a dimineţii pătrunde, timid, pe holurile mirosind a dezinfectant. E o zi rece de primăvară şi un vânt tăios face un geam să scârţâie melancolic. Pe pereţi, umbre stranii se joacă de-a v-aţi ascunselea cu primele lumini ale zilei. Deşi devreme, pe holuri e multă agitaţie. Oameni în halate albe, oameni obişnuiţi, mari şi mici, se intersectează, se amestecă la fel ca într-un furnicar zgomotos. O forfotă neobişnuită se aude dintr-un salon; cineva plânge… Plânsete se aud în fiecare zi, din păcate „obişnuite” într-un spital de copii. Preceptele profesionale îmi impun o anumită detaşare afectivă de situaţiile de care sunt responsabilă, pentru a nu afecta obiectivitatea şi eficienţa intervenţiei. Şi totuşi, dintre toate suferinţele pe care le-am întâlnit până acum, cea a puişorilor de om mă loveşte direct în suflet de fiecare dată… Dar acest plânset sfâşietor e cumva diferit de altele. „Eşti rea, uite ce ai făcut! Eşti cea mai rea! Cel mai rău copil! Nu te mai suport!” Vocea, pe care o intuiesc a fi a mamei, mă îngheaţă. E o femeie tânără, frumoasă şi iat-o: trece ca o furtună pe lângă mine, ducând în braţe o fetiţă de vreun an. După ea vine, repede, cu paşi mărunţi, o alta, de vreo cinci anişori. „Stai acolo şi repară ce ai făcut! Reao, reao, m-am săturat de tine!” strigă ea spre uşa deschisă a salonului din care a ieşit. Şi pleacă, împreună cu celelalte fetiţe. Plânsul devine spasmodic. Şi totuşi, e ca şi cum nu ar auzi nimeni. Oamenii mari, care forfotesc în spital, oameni în halate albe, alte mame, alţi copii mai mărişori, nimeni nu merge să vadă de unde răsună atâta durere. O asistentă ridică din umeri, „Nu ne putem băga, că se supără mama ei şi o ceartă şi mai tare. Pe toate trei le ceartă. Se supără şi pe noi, dacă intervenim… e plecată afară să fumeze o ţigară… Oricum, copiii sunt aici pentru tratament, nu ca să ne băgăm noi în viaţa lor…” Şi se întoarce la munca ei. E foarte ocupată, pregăteşte tratamentele, telefonul de serviciu sună într-una, scrie mult… Încerc să o înţeleg şi pe mamă. Probabil e depăşită de situaţie. E greu să fii internată cu trei copii mici… Şi eu lucrez din greu, am foarte multe de făcut, presiunea este mare, trebuie să fiu eficientă în rezolvarea situaţiilor care depind de mine. Şi totuşi, nu mă pot sustrage imboldului interior, merg spre salonul de unde răsună plânsetul. În mijloc sunt resturile unui borcan cu zacuscă, spart, din ce reiese, de către cea mai necăjită fetiţă pe care am văzut-o vreodată. O păpuşă cu părul castaniu, creţ, şi ochi acum înecaţi în lacrimi. Încearcă să strângă de una singură mizeria pe care a provocat-o, riscând să se rănească. „Unde e mami?, scânceşte spre mine. M-a lăsat aici că sunt rea…” Şi plânsul izbucneşte cu şi mai mare intensitate. Iau mica minune în braţe şi îi şterg, cu un şerveţel, lacrimile. „Cum te cheamă, puişor?” O întreb, ca să îi distrag atenţia, deşi ştiu dinainte răspunsul. „Miruna”, spune printre sughiţuri. „Şi ce s-a întâmplat, Miruna? De ce plângi tu?” „Sunt un copil rău şi obraznic şi nu merit să mă iubească mama… nici surorile… nici tata… nimeni…” Plânsul îi este întrerupt de un acces de tuse. Rezolv „nenorocirea” cu zacusca şi o mai ţin o vreme în braţe, o mângâi pe cele două codiţe buclate şi transpirate acum de la atâta plâns. Nu mai are mult până va pleca acasă. Dar cu siguranţă izolarea în spital şi tratamentele au epuizat-o şi au necăjit-o tare.
Mă întorc la muncă. La un moment dat, un chiţăit scurt mă face să realizez că cineva e lângă mine. Sprijinită cu coatele pe masa mea de lucru, la care ea abia ajunge, şi ţinându-şi obrajii în palme, îmi oferă cel mai luminos zâmbet şi cea mai limpede privire. Furtuna recentă din ochii ei nu se mai vede, îmbujorarea plânsului s-a estompat şi lângă mine stă o minune senină şi curioasă. Mă întreabă ce fac şi încerc să îi explic, aşa ca pentru anişorii ei… Apoi o întreb eu pe ea ce îi place să facă şi ce ar vrea să fie când va creşte mare (întrebarea standard pe care o adresez, fără prea multă originalitate, tuturor copiilor „mei” din spital). „Nu ştiu… eu sunt un copil rău… fac numai prostii şi sunt obraznică. Atâta ştiu să fac…” Îmi spune asta dintr-un foc, fără să pară a înţelege pe deplin semnificaţia grelelor cuvinte. Le spune firesc, ca pe un enunţ mult exersat şi asumat. Nu pot să cred că aud asemenea idei din partea unui copil de patru anişori, dar intuiesc sursa lor. „Cine ţi-a spus asta?!” Suspină: „Mami, şi sora, şi tata cu palmă grea…” Pe „mami” am auzit-o de mai multe ori vorbind cu copiii ei şi mi-am dat singură seama cum îşi alintă puiul mijlociu. Pe fetiţa cea mare pare să o trateze altfel, totuşi. Aparent oare? Iar tata… tata bate!… Îmi înăbuş revolta. Mi se perindă prin minte toate variantele de intervenţie socială cu care eram odată obişnuită să lucrez. Dar aici nu pot face asta. Aici sunt alte reguli… „Lăsaţi, domnişoara doctor, că aici nu suntem Protecţia Copilului, noi trebuie doar să îi facem bine pe copiii ăştia …”, îmi spun „veteranii” în halate albe cărora le împărtăşesc revolta mea.
Totuşi, gândesc amar, pe copilaşi îi putem trata de boli trupeşti, dar cu sufleţelul lor ce facem? Cu convingerea care se insinuează distrugător în mintea fragedă, imprimată de invectivele frecvent repetate de mamă, de tată, de surori, cu eticheta de „copil rău”, cum va trăi oare Miruna? Această adevărată mantră, pe care o va duce cu sine toată viaţa, îi va modela fiinţa. Regret, „mami”, dacă te vei supăra că nu ţi-am lăsat puiul să plângă singur în salon, cu borcanul spart alături. Ridic minunea creaţă în braţe, scot creioanele frumos împodobite cu floricele şi fluturaşi (ştiam eu că vor prinde bine când le-am luat cu mine la serviciu!) şi o coală de hârtie şi o întreb dacă nu vrea să deseneze ceva. „Eu nu ştiu să desenez. Desenez urât şi nu mă pricep să fac nimic…” Poftim?!… altă „mantră”, altă etichetă distructivă… „Şi totuşi… ce ţi-ai dori tu, cel mai mult şi cel mai mult, să fii când vei creşte mare?” „…Ăăă … o prinţesă…” Deci, această micuţă şi minunată Cenuşăreasă visează să devină prinţesă… Încep să desenez. Miruna face ochii mari şi e mută de curiozitatea anticipării… pe coala albă se conturează plete ondulate, o rochie cu trenă lungă, mărgele, cercei şi o coroană nemaivăzută cu nestemate. „E o PRINŢESĂĂĂ!!!”, strigă extaziată mica mea nouă prietenă. „Şi cum o cheamă?”, întreabă ea, cu ochi strălucitori. Şi atunci scriu pe coala albă, lângă silueta abia desenată: „PRINŢESA MIRUNA”. Îi şi spun clar şi răspicat, pentru că ea încă nu ştie să citească: Prin-ţe-sa Miruna!!! Uimirea ei, lumina din privire, zâmbetul imens pe care mi-a răspuns au fost daruri de preţ pe care le-am închis adânc, în seiful inimii.
Mai târziu, după câteva ore în care s-a lăudat peste tot cu prinţesa ei, m-a rugat, inocentă şi iertătoare, să fac câte o prinţesă şi pentru sora ei mai mare (care, imitând mecanic spusele mamei, îi atribuia Mirunei aceleaşi atribute de „rea” şi „obraznică”), şi pentru sora ei de un anişor, care va vedea prinţesa când va creşte mai mare. Câtă generozitate pentru un pui chinuit… şi câtă nobleţe!
La plecare, i-am spus Mirunei: „Eşti cel mai frumos, mai bun şi mai generos copil din lume! Să nu crezi pe nimeni care îţi spune că eşti rea! Eşti minunată! Iar când vei creşte mare, vei fi o prinţesă completă.” Am îmbrăţişat-o şi a luat cu ea, pe lângă prinţesa de pe hârtie, şi o fărâmă din sufletul meu.
*
O nouă primăvară, o zi agitată de gardă, oameni mulţi, ambulanţe, vacarm, holurile altui spital, unde, de data aceasta, unii spun că văd umbre care nu există de fapt… chipurile noastre sunt ascunse după măşti impersonale, iar distanţa dintre suflete a crescut mult… Din marea de oameni care stau la rând pentru a-şi rezolva problemele, recunosc chipul mamei celor trei fetiţe de acum un an. E obosită, dar pare mult mai umană şi blândă decât atunci, demult… nu mă recunoaşte cu masca pe figură şi rămâne surprinsă când o întreb unde e Miruna. O strigă şi Miruna răspunde de pe o băncuţă din spate. Îşi vorbesc frumos una alteia, liniştit şi normal. Ăsta e semn bun. Vreau să revăd fiinţa care mi se lipise de suflet cândva. Culmea! Mă recunoaşte şi vine la mine. O întreb „Ce faci, prinţesă Miruna?” şi tot chipul ei luminează mai puternic decât soarele de afară. E veselă şi râde. A păstrat prinţesele cu sfinţenie.
Doresc să cred că fetiţa care spunea că e cea mai rea dintre toate şi nu merită nimic de la ceilalţi a căpătat puţin curaj să creadă în ea însăşi şi, poate, o fărâmă din acel curaj i-am insuflat-o eu. Copiii sunt receptivi la informaţiile pe care le primesc de la persoanele de referinţă (cel mai adesea părinţi, educatori), ei sunt ca plastilina pe care o modelezi în primul rând după cum te comporţi tu însuţi cu ei şi cu ceilalţi. Este o responsabilitate formidabilă, dar şi un privilegiu, să formezi o fiinţă umană. Adevărata provocare nu este de a aduce pe lume, ci de a integra în lume o fiinţă umană completă, încrezătoare, empatică, curajoasă, stăpână pe sine. Iar primele cărămizi la temelia acestei fiinţe le pun părinţii în primii ani de viaţă.
Conduite de reproşare, umilire, certuri, negări, abuz verbal sau fizic îndreptate împotriva puiului îi vor tăia aripile dinainte de a putea creşte. Nu va mai avea încredere să îşi descopere potenţialul, să devină valoarea care îi era menit să devină, se va dezvolta numai parţial şi uneori defect, cu frustrări şi complexe şi se va conforma, în cel mai simplu caz, rolului care i-a fost trasat de mic, acela de „copil rău”.
Să fim buni cu puii noştri! Să îi sprijinim să le crească aripi proprii, apoi, singuri, vor învăţa să zboare.
NICOLETA CIOBANU HAŞOVSCHI
Comentarii