„Un aşa om nu am întâlnit în toată ţara.”
Marin Barbu
Era Boboteaza anului 1936. În casa părinţilor Andron şi Ruxanda Cocârţă scâncea un copil, iute ca scânteile forjei şi fără hodină ca vătala din mâna ţesătoarei. Tata auzise, când era soldat sub pajură, un nume care nu era de prin partea locului – Dorin, şi aşa hotărî să-şi numească fiul. Dar popa nu a vrut, a spus că e Bobotează şi Ioan trebuie să se numească ori Toader, ca bunicul său, cântăreţ bisericesc. Andron se împotrivi şi părintele îi slobozi copilul în apă, încuviinţând să se numească Dorin, cum şi Ruxanda a vrut, şi moaşa Sofronia.
În sat, la Colacu – ce toponim!, de unde-i Cocârţă, dar şi în întreaga comună Fundu Moldovei, Ilie Cazacu, fluieraşul, şi Sidor Andronicescu, scripcarul, nedespărţiţi erau la cumetrii şi nunţi şi la zilele cu dezlegare la gioc. Într-o zi de iarnă, pe prispa unei case, apoi înăuntru, se auzeau strunele lui Sidor. Copiii îşi priponiră săniuţele în omăt, boldindu-se peste gard. Dorin, privind cu luare aminte lăutarul, văzu că scripca-i seamănă cu jucăria lui de-acasă – o vioară fără strune, scăunel, cuie şi arcuş – găsită într-o şură. O legase cu o aţă şi ducea în cutia ei surcele pentru foc. Ascultând cântecele vesele şi molatice ale lui Sidor, prinse curaj. A tăiat o şuviţă din coada vacii şi repede a meşterit un arcuş scurt. Fratele mai mare, Toader, care cânta din frunză şi solz, i-a făcut cuiele şi scăunelul din mesteacăn şi un arcuş din tei. Copilul, până a fi şcolar în prima clasă, timp de o săptămână a tot cântat silabele unui cântec împărătesc, apoi „Auzi valea cum răsună”, doine şi cântece de ţară, punând şi gura la lucru. Tata Andron l-a luat de mână şi l-a dus la Sidor, dar renumitul viorist cânta repezit, mormăind tot timpul. Ucenicul nu a deprins mai nimic de la rapsod, doar atât îi spunea mamă-sa: „Mă, ce mormăi ca Sidor?”
Cu vioara era greu de mers pe urmele lui Sidor Andronicescu. Şi trompetistul Fulga din Dorna, şi vioristul Simion din Vama nu se ţineau de el când erau chemaţi să cânte la nunţi. După ce se încingea „jocul cel mare” şi „Ţărăneasca”, Sidor îi făcea semn lui Ilie: „ţe”, şi într-o clipă schimbau gama, răsturnând deodată toată rânduiala.
Dorin Cocârţă spune că moşteneşte sprinteneala jocului de la cei din neam, de la părinţi şi de la bunicii Toader Cocârţă şi Vasile Arseniuc, dibaci la fluier. Spune că jocul şi cântecul s-au prins de el încă de când se urzea în pântecele mamei, în timp ce ea juca după scripca lui Sidor. Şi ca să ne lămurim, octogenarul horitor, neasemuit în Ţărăneasca din Câmpulung, Trilişeşti şi Arcanul – singurul joc în care măsura melodiei nu e egală cu paşii – joc din calendarul dacic, cu 12 stâlpi, zice că s-a prins de el folclorul cum semnele albe şi negre de turmele lui Iacov, patriarhul biblic.
Cocârţă are între numeroşii săi ucenici doar pe nepotul său Bogdan care „calcă fără greş”, încât l-a „mirat ca o spaimă când a descoperit ce poate face”.
Rapsodului i-au plăcut horele şi fetele erau sfioase când le rotea – îi căzu dragă fata popii, care îi aducea colăceii la şcoală, apoi una chipeşă şi jucăuşă din Cârlibaba. Părea însă să-i fie menită sora ei, Catrina, mai împiedicată, dar după ce hramul de Sânpetru se sfârşi, tânărul făcu cale întoarsă. Îl aştepta cazarma, care avea să-l pregătească pentru viaţă. Aici se dovedise un ochitor de elită, devenind sergent la Vânătorii de munte din Braşov.
Sub arme, a strâns în juru-i bucovinenii şi dădu un spectacol de locul I. Bucovinenii lui au strigat şi au chiuit, ieşind din horă potopiţi de aplauze. „La jocul din toată inima, trebuie şi o lacrimă de dragoste, măcar cât culege albina într-o zi” spune Cocârţă, adăugând înţelept: „Cu o lacrimă de dragoste, dărâmi un munte de ură”. Şi: „Stânga doare la fel ca dreapta – între ele, capul trebuie să fie sănătos şi drept. Aşa ar trebui să fie şi ţara asta, nu numai dezbinare şi gâlceavă…”
Jucăuş, adică meşter coregraf, şi viorist, cu o activitate care însumează peste 60 de ani, Dorin Cocârţă e mândru că în ’27 au fost în vatra lui Dimitrie Gusti, Constantin Brăiloiu şi Tiberiu Alexandru, membri ai Şcolii Sociologice, care au tezaurizat averea culturii noastre săteşti. Dar piscul împlinirilor sale e ginerele său, excepţionalul fluieraş Liviu Ţăran, munteanul în care s-a mutat harul unchiului său Ilie Cazacu, acoperit de lut şi stele la Botuş, vecin cu Sidor, acoperit de ninsori şi colinde la Fundu Moldovei.
Vajnic, cu o memorie sclipitoare, horitorul de 85 de ani şi acum rupe pământul în patru şi în patruzecişipatru, ca în tinereţea de demult.
„Despre muzică nu pot vorbi fără poveste” zice. „Eu spun poveşti, nu minciuni”. Vorbeşte tot atât de dârz şi neînduplecat precum s-a înfăţişat cândva la Mitropolie, obţinând un preot după voia satului, faţă de care nu s-a împotrivit aghiotantul Corugă…
Epitropul bisericii din vatra cu fluiere de foc şi hore cu noroc ştie poveşti şi întâmplări care au devenit legende (despre pârâul Ciumuchii) pe care ar vrea să le scrie, ceea ce ar fi un adaos de preţ la paginile dascălului iconar Filon Lucău.
Ilustrând „românul absolut”, acest ţăran filosof, Dorin Cocârţă, a avut o întâlnire cu Marin Barbu în 2017, care l-a ascultat şi l-a antologat între rapsozii de frunte. S-a mirat de ştiinţa şi arhaitatea acestui om parcă scăpat din Muzeul Ţăranului Român, şi oricine se uimeşte înainte-i de atâta voiciune, bună cuviinţă şi reverenţă faţă de grai, port şi tradiţii, care sunt, spune el, „viaţa spirituală a românilor”, fără de care „am muri mai repede”.
Semeţ şi curat precum crucea de gheaţă a Bobotezei, Dorin Cocârţă îndreptăţeşte zicerea lui Grigore Leşe: „horile-s stâmpărări”, dar şi că hora (jocul) e stârnire. Aşa cred toţi: Călin Brăteanu, Ion Băiţan, Gabriela Teişanu, Liviu Ţăran şi Ancuţa Creţu – slujbaşi ai Datinei şi Tradiţiei în Centrul Cultural „Bucovina”, ascultându-l pe povestaşul octogenar lângă coşarca plină cu pampuşte şi cupele cu vin trezitor, la aniversarea-i de aur…
CONSTANTIN HREHOR
Centrul Cultural „Bucovina”
Comentarii