În ascultarea oii fantastice

Uite-aşa, ne-am deprins ca adesea să înţelegem firea lucrurilor care ne privesc conform învăţăturii, canonului, conform tradiţiei (cum doriţi să le spuneţi) ş.a.m.d. De un exemplu, astfel citim (care mai citim) şi Mioriţa, povestea dictată-ne drept exponenţială a neamului românesc. În care, într-o părere, omitem că personajul principal nu-i neapărat (drept zic „neapărat”?) românul care ajunge să se teamă pentru avutul său (bunăoară fiindcă alţi români din preajmă ar vrea să-i facă felul spre a-l lua şi capitaliza), iar din frica aia (a lui, a noastră) îi punem cruce şi-l trimitem direct în Cosmos. Ci oaia, oaia fantastică, năzdrăvană (altfel zis, într-o veche ipoteză, care nu era zdravănă!…), cea care simte „ceva” şi transmite mesajul, alerta, cum ar da telefon la 112. Situaţie clasică de comunicare, dacă receptorul pricepe codul şi dacă îl foloseşte ca atare, eficient. Zice povestea că a murit cineva? Doar imaginarul nostru, poate, să creadă aşa, dacă-i predispus să renunţe, să se blazeze şi să accepte că totul fi-va precum a presupus oaia. Oaia aia (ades percepută drept proastă între dobitoace) care de fapt cere omului să-şi adune câinii şi să-i pună în dispozitiv avangardă…

…Se prea poate ca destule pericole să ne pască, însă, chiar mioritici ştiindu-ne, poate n-ar fi greşit să ne ridicăm asupra cutumei şi să ne căutăm, să ne ascultăm cu luare aminte oaia din preajmă, ce presimte, ce zice. Lupta nu-i gata pierdută, suntem oameni pe picioarele noastre, avem stână, avem bâtă, avem câini.