Despre zâmbet

Zilele mele încep de multe ori cu un zâmbet.

Ies din casă, parcurg aleea din faţa blocului şi păşesc în stradă. De fiecare dată ridic ochii şi-l caut la fereastra blocului de peste drum pe tatăl prietenei mele. Adesea este acolo, privind de după perdea. O dă la o parte şi îmi face cu mâna. Şi-mi zâmbeşte.

Ziua este mai frumoasă atunci când tatăl prietenei mele îmi face cu mâna. Şi-mi zâmbeşte.

Mă bucur că se simte atât de bine cât să stea la fereastră, mă bucur că e pe picioarele lui, că se deplasează, că prietena mea se bucură că e bine, că ai lui se bucură că e bine. Tare mult mă bucur că este, că trece – deşi nu uşor, are starea de sănătate pe care o au mulţi seniori – cu bine peste zilele astea şi, chiar dacă nu se plimbă pe stradă, priveşte de după perdea şi îmi face cu mâna.

De multe ori îmi închipui că e tatăl meu şi-mi mai dă şi o lacrimă, în colţul ochilor, aşa, de drag.

În contextul ăsta pandemic spuneţi unii, cu un cinism teribil, că vine o vreme când oamenii mor? Că cine s-a născut e dator c-o moarte şi că nimeni nu-i scapă? Că nu contează câtă vreme tatăl prietenei mele îmi mai face semn cu mâna, o zi sau o lună sau un an sau mai mulţi?

Atunci înseamnă că nu ştiţi mare lucru despre importanţa unei zile.

Şi nici despre valoarea unui zâmbet.