Destinul părinţilor i-a marcat cântecul
Nu-şi aminteşte nici ea cine a spus că atunci când cântă Elena Calancea se aude plânsul unui neam orfan, dar i-au pătruns adânc în inimă aceste cuvinte. Or, cum le-ar cânta românilor numai de veselie şi voie bună, având părinţi trecuţi prin calvarul exilului?! Dragostea de cântec, râvna de a face să înflorească locul pe unde trece, de a-şi crea un anturaj de poveste în propria-i casă, de la părinţi le-a moştenit. Pierzându-şi în pustiul Kazahstanului neamuri dragi, suferind la începutul căsniciei greutăţi greu de închipuit pentru tinerii de astăzi, Gheorghe şi Eleonora Tovarniţchi din mândra comună Carapciu de pe Valea Siretului le-au implantat în suflet celor cinci copii dorul de tot ce înseamnă cuvântul „acasă”, învăţându-i să iubească glia maternă şi s-o împodobească cu darurile lui Dumnezeu date omului pentru a sfinţi locul pe unde îşi duce traiul.
Am simţit acest tremur de nemărginită iubire înăuntrul şi în jurul casei soţilor Calancea din Prisăcăreni, când doamna Elena a invitat un grup de reporteri de la ziar, radio şi televiziune pentru a-l asculta pe tatăl ei, Gheorghe Tovarniţchi, supravieţuitor al deportărilor staliniste. În vara lui 2001, la momentul acelei neuitate întâlniri, părintele ei avea 87 de ani împliniţi şi trăia singur în casa de lemn ce purta aproape trei secole în cârcă, de trei ori mai în vârstă decât stăpânul. Un tei viguros îşi scutura dulcea floare la poarta gospodăriei fiicei sale. Lăcrima bătrânul tată, lăcrima şi fiica cu ochii la corola teiului. „Îmi amintea de mama teiul de la poartă, mi l-a adus puiuţ micuţ, dar nu i-a fost locul acolo. A trebuit să tot tăiem din crengi, din cauză că atingea firele de electricitate, până n-a rămas nimic frumos din el. Numai puiul de liliac roşu-bătut, adus tot de mama, rupt parcă din inima ei, a crescut ca Făt-Frumos din poveste. Îmi este drag şi-l păzesc ca lumina ochilor…”, mi-a povestit cu tristeţe doamna Elena, evocând împreună ziua întâlnirii cu tatăl ei. Am scris atunci că lăcrimează până şi teiul din poarta casei din Prisăcăreni, când îşi cântă dorul greu de mamă şi, văzând cum se împăienjenesc ochii celor ce o ascultă, o doare inima că n-are un cântec deopotrivă de duios despre tată. Soarta le-a turnat taţilor duritate în inimi, i-a făcut mai zgârciţi la mângâieri, Gheorghe Tovarniţchi, însă, merita un cântec aparte, cum numai cel mai frumos rod al vieţii sale, fiica Elena, l-ar fi revărsat din inima-i iubitoare. Ca o recompensă pentru lipsa din repertoriul cântecelor ei a unei melodii înduioşătoare despre tată, apăsată de regretul că n-a făcut acest lucru mai înainte, când îi era şi mama în viaţă, Elena a ţinut să-l prezinte pe mult pătimitul ei părinte unor oameni cu peniţa mai prozaică decât a poeţilor.
Şi până la întâlnirea din 2001, îi cunoşteam părerea de rău că nu s-a găsit cineva să aştearnă pe hârtie măcar câteva segmente din drumul suferinţelor părinţilor ei. Cu doi ani înainte, într-un miez de vară cu ploi abundente, poposind la Liceul din Carapciu, i-am propus doamnei Elena să trecem pe la tatăl ei. „Se simte cam prost, poate lăsăm pe altă dată…”, mi-a spus ea atunci. Nu prea înţelegeam amânarea „pe altă dată”, dându-mi seama că zilele bune ale omului hăt trecut de 80 de ani se cam răresc. „Nu-l ştiţi pe tata, el se arată printre oameni numai când e bine dispus, frumos îmbrăcat, fără umbra durerilor pe faţă”, m-a dumerit fiica sa. Dar nu zadarnic se spune că omul nu scapă tocmai de ce se teme mai mult: în ziua stabilită întâlnirii în casa fiicei Elena dăduse un ghinion peste moş Gheorghe, îl deranja durerea la o măsea. Totuşi, n-a ezitat să vină la Prisăcăreni pe bicicletă, aşa cum obişnuia să umble prin Carapciu. Când avea treburi, se încumeta să meargă pe două roţi chiar până la Hliboca. M-am gândit că e o mare fericire să simţi la optzeci şi şapte de ani durerea unei măsele şi să te plimbi pe unde îţi trebuie cu bicicleta. N-am dat glas acestui gând, căci privirile lui agere şi vorbele însufleţite nu-i trădau bătrâneţile. Hainele grele ale anilor moş Gheorghe le lăsase acasă, ori le ţinea ascunse într-un cotlon întunecos al inimii. În emisfera luminoasă se regăsea flăcău voinic, în casa boierului Neagoe Flondor din Storojineţ, cu o cuconiţă nemaipomenit de capricioasă. Puţini servitori se reţineau pe moşia boierului, fiind impuşi să plece din cauză că nu-i intrau în voie boieresei. Numai el s-a cerut să plece de bună voie, când a fost suspectat pe nedrept de cucoană că, chipurile, a irosit nişte chibrituri, sau „poate le-a dosit prin buzunare”. Boierul a ţinut cu tânărul servitor, nu i-a permis să părăsească moşia, scutindu-l şi de recrutarea în garda de pază a Ambasadei Spaniei de la Bucureşti. Cu făptura sa semeaţă, înainte de război a avut o şansă să-şi schimbe destinul, dacă era lăsat de boier să fie recrutat. Putea să evite anii de exil în Kazahstan, să trăiască ca un domn la Bucureşti… Dar s-ar fi putut întâmpla şi mai rău — să cadă secerat sub un brad din pădurea Varniţei, aşa cum le-a fost sortit multor români de pe Valea Siretului.
Născut în cel mai tragic an de la începutul secolului trecut, în 1914, Gheorghe Tovarniţchi până la 88 de ani, când a fost chemat la Domnul, şi-a dus traiul şi şi-a mâncat mălaiul, vorba românului, în căsuţa lui de lemn, de trei ori mai bătrână decât vârsta gospodarului la momentul plecării la cele veşnice. Stând sub streaşina ei seculară, moşul deseori ofta a pagubă: „Cât am muncit în viaţa mea şi nu m-am pricopsit cu nimic…” Ar fi putut să-şi înalţe palate până la cer cu banii agonisiţi în sudoarea frunţii. Mâinile lui, pricepute la orice lucru, au bătut zi şi noapte cu ciocanul în nicovală, dând fierului formele necesare pentru nevoile gospodăreşti ale ţăranului. Ar fi putut să-şi îndulcească sufletul în plăceri trecătoare. Dar a trăit ca un ascet, strângând bani albi pentru zile negre. Nu s-a distrat prin cârciumi, n-a cheltuit pe tutun, nu s-a odihnit la sanatorii… Nici copiii nu i-a răsfăţat, crescându-i într-o severă economie. Cu toate acestea, ar fi păcat să spună cineva că a fost un „zgârâie-brânză”. Fiică-sa Elena îşi aminteşte de aroma perelor şi merelor ce i-au îndulcit copilăria: „Iarna, tata le scotea dintr-o ladă mare, în care mama îşi adusese zestrea. Ne lăsau gura apă de gustoase ce erau. Servea pe oricine intra în casa noastră, dar nouă, copiilor, le împărţea cu socoteală. De aceea erau atât de bune. Tot satul venea la noi să împrumute fel de fel de instrumente. Tata avea tot ce-i trebuia în gospodărie, socotind înjositor să ceară ceva de la vecini. Mi-a ajutat mult la construcţia casei de la Prisăcăreni. N-am avut nevoie de alţi meşteri. Tata a făcut tot lucrul – de la podele până la acoperiş”. Dintre feciori, talentul de meşter-faur, mâini de aur s-a prins cel mai strâns de mezinul Mircea, fratele care a adăugat la casa surorii Elenei o minunată terasă.
Numai „zilele negre” din tinereţe l-au impus pe Gheorghe Tovarniţchi să fie strângător şi chibzuit cu banii. La cei 87 de ani ai săi mi s-a părut de o nevinovată naivitate. Mi-a mărturisit că dacă Stalin ar fi ştiut cât de bun este el, nu i-ar fi lăsat pe soldaţi să-l scoată cu tânăra soţie din casă în noaptea de 13 iunie 1941, când le era viaţa mai dragă, abia începând în doi să-şi clădească fericirea căminului familial. De fapt, atunci unul din soldaţi i-a spus să nu se supere pe el, căci „oameni de-ai voştri te-au trădat”. Au fost asiguraţi că vor fi duşi ceva mai departe de frontieră, în Basarabia. Dar au mers două săptămâni cu trenul, până au ajuns într-o pustietate din stepele Kazahstanului.
În acea noapte cumplită a fost ridicată şi întreaga familie a soţiei sale, Eleonora, care avea 17 ani atunci. Acasă s-a întors numai tatăl Eleonorei, Iosif Luchian. Mama Ioana, de treizeci şi cinci de ani, şi trei copii au rămas în bălăriile de-acolo. După patru luni a murit de foame şi mama lui Gheorghe Tovarniţchi. A văzut şi el moartea cu ochii, când a căzut răpus de tifos. Era atât de slăbit, încât nu putea ridica o mână. Nici vorbă de medici sau de oarecare tratament. Veneau nişte vecini, nerăbdători să vadă dacă n-a murit, căci îi jinduiau cojocul aproape nepurtat, unicul lucru mai de valoare ce-a reuşit să-l ia de acasă. Nu putea duce lingura la gură, dar s-a încrâncenat să biruie moartea, mai ales să nu cedeze cojocul, căci lăsase acasă destule bunuri pentru pricopseala celor fără Dumnezeu. Durata bolii i-a fost toată odihna în şapte ani de exil. N-a ştiut de zile de duminică, de Crăciun sau Paşti. La început nici nu-şi dădea seama în ce zi a săptămânii, în ce lună trăieşte. Primea trei sute grame de pâine pentru un schimb de muncă. Ziua lucra cu Eleonora în covălie, iar noaptea era mânat la corvoadă, cu căruţa. Odată a fost trimis la zeci de kilometri, să aducă ceva de la un depozit. Acolo au refuzat să-i deschidă, spunându-i că e zi de duminică. Astfel a aflat că există şi zile de odihnă. Când zăcea la pat, a văzut în vis casa părintească, printr-o fereastră, dar era tare departe.
Prin 1947 deportaţii români au fost vizitaţi de o comisie de la Moscova. Abia atunci tinerii soţi au aflat că sunt liberi, că pot oricând să se întoarcă la cuibul lor. Celor de naţionalitate română li s-a propus să scrie cereri de repatriere în România. Dar Gheorghe şi Eleonora Tovarniţchi doreau să revină la Carapciu, să fie gospodari pe pământul lor şi să crească mulţi copii, pentru a-şi revigora neamul decimat în surghiun. Cererile de repatriere nu le inspirau încredere. Gheorghe Tovarniţchi cunoştea mulţi români de pe Valea Siretului care au căzut în nada lor în aprilie 1941. Cu o zi înainte de masacrul de la Fântâna Albă, s-a învârtit şi el prin Adâncata (Hliboca) şi a văzut cum erau îndemnaţi românii să scrie cereri de nişte persoane ce le cereau bani ruseşti pentru servicii. În schimb, se ofereau să cumpere pe lei româneşti avutul oamenilor predispuşi să treacă frontiera. Pe cel mai mic fecior al văduvei Rahira Tovarniţchi nu-l trăgea inima să fugă în România. Gheorghe vroia să fie gospodar la casa părintească, să crească cu tânăra sa soţie moştenitori mândri ai neamului.
…Primind la mână buletine de identitate şi asigurarea oficialităţilor de la Moscova că sunt liberi, soţii Tovarniţchi au scăpat cu mare greu din sclavia exilului. Autorităţile locale nu vroiau să-i elibereze de la munca silnică. La baştină îi aşteptau mari greutăţi şi multă jale. În casa părintească trăiau oameni străini, care le-au mătrăşit avutul agonisit de câteva generaţii. Tinerii eliberaţi, cu pecetea de „duşmani ai poporului” pe destin, au fost primiţi de o rudă. S-au adăpostit într-o şură, în gospodăria unei surori, ce trăia departe sub pădure, până au adunat bani şi au cumpărat de la stat propria lor casă. Calvarul îndurat în Kazahstan l-a făcut pe Gheorghe Tovarniţchi grozav de economicos. Strângea rublă lângă rublă şi le punea la CEC pentru zile negre. Pe copii îi ajuta mai mult cu munca decât cu banul, casa Elenei construind-o cu mâinile sale de la temelie până la hogeagul de pe acoperiş. De acea Elena nici n-a insistat pe lângă soţ să pornească o construcţie nouă după moda de astăzi. Pentru ea, această casă e ca o fiinţă vie, în care bate inima iubitoare a tatălui ei. Durerea din tinereţea părinţilor este plânsă, cu voce de turturea rănită, de Elena:
Dragi îmi sunt câmpul cel verde /Şi căsuţa cu cinci fete, /C-a bătut un mare vânt — /Pe mine m-a despărţit. /Şi m-a dus tare departe: /O pădure ne desparte, /O pădure-ntunecoasă, /Dar şi o sârmă ghimpoasă. /Măiculiţă, te-aş ruga: /Vin-o să tăiem sârma, /Că mi-i dor de dumneata /Şi de scumpă ţara mea.
În copilărie, însă, cânta alte cântece — uşoare şi vesele. Despre anii de înstrăinare numai mama sufla câte-o vorbă. Tata se temea să le spună copiilor despre suferinţele familiei sau, mai curând, nu vroia să le întunece bucuriile vârstei fragede. Iarna, „îi încărca” pe toţi într-o sanie meşterită de mâinile-i măiestre, înhăma un cal împrumutat de la colhoz (era lucrător preţuit în gospodăria colectivă) şi-i plimba pe aripile viscolului până la bunelul Iosif. Copiii cântau “Sanie cu zurgălăi” de răsuna pădurea din apropiere.
Bucurie mare i-a adus lui moş Gheorghe restructurarea lui Gorbaciov. Parcă se născuse a doua oară. Dreptatea a triumfat şi pentru el cu o ţidulă ce-i anunţa reabilitarea şi o recompensă de 5.330 ruble pentru gospodăria răscumpărată în 1947. Cu această sumă au fost evaluate pierderile familiei, viaţa mamei, a soacrei şi cumnaţilor. Banii, deşi nu valorau nici o ceapă degerată, i-a depus, conform obiceiului, la casa de economii, degrabă pomenindu-se fără o para chioară. Mai mult decât tinereţea răstignită în Kazahstan, i-a rănit inima pierderea miilor de ruble adunate din neodihnă şi nesomn. Prin anul 2000 a primit drept recompensă 48 grivne. Apoi a bătut pragul primăriei să obţină încă 50, ce i se cuveneau pentru economiile devalorizate.
Un deputat al poporului l-a sfătuit atunci să se adreseze la Curtea Europeană de la Strasbourg. Frumoasă poveste pentru consolarea unui suflet hăituit de nedreptăţile vieţii! Dacă ştia Stalin cât de bun şi de cinstit a fost moş Gheorghe în tinereţe, nu l-ar fi mânat în iadul din Kazahstan; dacă ar fi ştiut la apusul vieţii sale demnitarii cei mai mari de la Kiev cât de greu a muncit, adunând bani la CEC, ar fi emis un ordin să i se restituie toate economiile. Însă şefii cei mari n-au ştiut şi nici nu vor să ştie de necazurile şi onestitatea ţăranilor noştri. (Va urma)
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii