Ţara rămasă pe dinafară

Cu nişte prilejuri ca acesta la zi, s-a întâmplat ca politicieni care se socoteau pe val să pună problema – cu referire la alţii, nu la ei!!! – legitimităţii. Însă după parlamentarele din decembrie 2020 cine s-o mai pună şi cum, dacă nicio formaţiune politică nu a contabilizat măcar 30% din voturi, dacă noii tineri frumoşi şi liberi pe de-o parte ori diaspora teoretic implicată pe de alta n-au izbutit să clatine decisiv într-o parte (aia a lor) săgeata cântarului?… Unde mai pui că, într-o altă socoteală, procentele primilor trei combatanţi sunt încă prea puţin semnificative în contextul în care aprox. 70% din ţara dinăuntru şi cea de peste graniţe a rămas inertă în faţa competiţiei politice care dă parlamentul şi, la o adică, guvernul. Aşadar, „surpriza” fu că micile şi conjuncturalele elanuri (relativ recent stârnite de la europarlamentarele şi prezidenţialele de anul trecut) abia au mai pâlpâit, aproape că s-au stins. Inclusiv în contextul în care partide mai mici, percepute ca antisistem, primind suficiente voturi, în ecuaţia generală, au fost împinse în sistem, unde vocile lor – voles nolens – trebuie să devină din contra ceva, în pro ceva, iar asta e o chestie mai dificilă şi mai periculoasă, pentru ele cel puţin. În fine, trăgând noi o linie groasă sub ce-a fost şi ce este, rămâne spre învăţătura tuturor politicienilor să-şi acordeze discursul aşa încât să-i implice cumva pe cei care de curând au ales să creadă că au rămas pe dinafară. Sunt cam 70%, s-au distanţat clar în decembrie. Rămâne de văzut cum – fără obişnuitele vorbe frumoase şi promisiuni – s-ar reuşi să fie (re)implicaţi. Şi e o chestiune de legitimitate!