Luasem premiul III la un festival internaţional de caricatură din Anglia. Urmare a lungului şir de umilinţe de care am avut parte până să mi se elibereze paşaportul (iunie 1989), am hotărât să profit de oportunitatea vieţii mele şi n-am revenit în ţară, deşi lesa fusese slobozită doar pentru două săptămâni.
Nu mai intru în greutăţile prin care am trecut în vara aceea neştiind limba, neavând prieteni şi nici bani; plus că eram paranoic să nu fiu prins, injectat, adormit şi trimis în ţară (existau poveşti de acest gen la timpul acela).
Am încercat să public caricatură, dar pe la revistele de specialitate pe la care am trecut n-am avut succes. La revista „Punch” mi s-a spus că ei nu publică desene de pe continent. Cred că dacă aş fi fost foarte bun sau măcar bun, n-ar fi fost o problemă să mă publice.
Totuşi, un slab succes am avut, în sensul că revista Clubului Caricaturiştilor Britanici „Jester” mi-a publicat (fără să mă plătească) câteva desene; unul chiar pe copertă. Tot ei s-au lăudat cu premiile obţinute de mine în Polonia, Ucraina şi Italia, publicându-mi desenele.
Printr-un prieten pe care mi l-am făcut în prima mea lună la Londra am cunoscut doi scoţieni din New Malden care editau o revistă de cartier („The village way”) şi, pe lângă faptul că am făcut kilometri buni pentru distribuirea respectivei reviste, ei m-au plătit şi mi-au publicat câteva desene.
Am mai scris unor edituri care tipăreau cărţi poştale, iar răspunsul lor, în general, era încurajator, comunicându-mi că le-au plăcut desenele, că s-au distrat, dar sunt „out of the market” – adică nu s-ar vinde. Culmea este că am scris la 33 de edituri şi absolut toate mi-au răspuns; una mi-a răspuns după doi ani şi şi-a cerut scuze pentru întârziere!
Mă angajasem (iunie 1991), aveam un venit lunar garantat şi am hotărât să iau singur taurul de coarne. De pe o carte poştală care mi-a plăcut am luat adresa unei edituri din Soho şi m-am prezentat la ei cu două desene pe care le voiam tipărite precum cărţile lor poştale. Au zis că pot să le tipărească, ne-am înţeles asupra tuturor detaliilor, inclusiv preţul, şi am dat o comandă de 5.000 de bucăţi şi una de 10.000 de bucăţi. Am lăsat şi un avans de 100 de lire sterline.
Când am mers să ridic felicitările, am fost şocat că hârtia era mai subţire decât cea pe care le-o dădusem lor ca model. Au venit cu avizul de expediţie al respectivei hârtii şi mi-au arătat că era cea pe care am comandat-o şi asupra căreia am convenit împreună. Le-am spus că eu nu lucrez la ei, deci nu mă ocup de recepţionarea mărfii, că ceea ce era scris în avizul de expediere nu era conformă cu realitatea. …A venit un specialist şi mi-a spus că hârtia, chiar dacă este mai subţire, se înscrie în câmpul de toleranţă, deci este bună!
Cât am mai stat eu pe acolo, am constatat o altă neregulă; cerneala tipografică se zgâria, dacă frecai două felicitări una de alta. „Doar n-o să faceţi aşa” mi-au zis ei. „Nu, dar, involuntar, se întâmplă!” Un altul de la ei a zis că ar fi trebuit fixată tipăritura. Mi-a ridicat mingea la fileu: „Constat că am venit la dumneavoastră ca la nişte specialişti, dar de fapt lucraţi prin încercări! N-am nevoie de felicitări! Îmi daţi banii înapoi!”.
Au venit cu propuneri de remediere, chiar de retipărire. „Nu! Îmi daţi banii înapoi! Nu vreau să mai faceţi alte încercări!” Discuţia s-a mai întins, dar eu nu am cedat. Ne-am despărţit, ei spunându-mi că nu îmi dau banii înapoi, iar eu spunându-le că gazda mea este jurist şi îi asigur că îmi vor restitui avansul de 100 de lire sterline. A doua zi m-au sunat la firma la care lucram („The Folio Society”) şi mi-au spus să vin că îmi restituie banii.
Am tipărit în aceeaşi săptămână cele două caricaturi la o tipografie exact peste drum de locul meu de muncă şi în weekendul următor m-am dus să le vând în parcul Brockwell, aflat la câteva sute de metri de unde locuiam.
În acel parc (peste 50 hectare, estimez eu), la început de august are loc un fel de serbare câmpenească, cu tot felul de chioşcuri şi chioşculeţe, de unde poţi cumpăra mai orice. Eu am luat de la gazda mea o masă pliabilă şi m-am instalat pe una dintre alei. Pe nişte etichete fosforescente aveam anunţate preţurile promoţionale: o felicitare 30 de pence, două la 50 şi cinci la o liră. Până să deschid casa cu bani, s-au prezentat doi gardieni publici şi m-au întrebat de autorizaţie. „Nu am!” „Te duci matale la clădirea aceea din deal şi îţi iei o autorizaţie pentru ziua de azi. Costă 55 de lire.” Mi-am strâns toată prezentarea, am luat masa la subsoară şi am renunţat la a-i ferici pe londonezi (şi nu numai!) cu felicitările mele.
Dar nu m-am lăsat! Într-un alt weekend m-am dus, cu aceeaşi masă pliabilă, în Portobello. Acolo, în fiecare weekend, câteva străzi devin o piaţă în aer liber, cu de toate. Piaţa este cunoscută nu numai în Londra sau în Marea Britanie, ci şi pe continent. Eram în zona de început a pieţei, nu departe de staţia de metrou Notting Hill Gate. Grosul celor care veneau pentru piaţă, vrând-nevrând, trecea şi prin faţa mea. Mulţi s-au oprit şi s-au distrat, dar „maybe later” (poate mai târziu). Până să se spargă piaţa am vândut doar o singură felicitare. Bucuros, dar şi cu o autoironie, l-am sunat pe un prieten al meu, ne-am întâlnit în zonă şi am băut câte o bere, poate două.
Cum mintea nu se hodineşte, am încercat să vând din felicitările mele pe la diferite puncte de difuzare a presei. Când mă refuzau (politicos, bineînţeles!) nu mă descurajam; mergeam la un altul şi intram foarte motivat în discuţie.
Toată afacerea mea londoneză s-a încheiat cu o investiţie de aproape 700 de lire sterline, din care am recuperat cam 100, dar încă mai am la vreo 12.000 de felicitări!
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii