Poveste de călătorie

Împărăteasa vieţii. Adormirea şi somnul

Suntem în partea de apus a Ierusalimului, pe Muntele Sion. „Cântaţ cu dulceaţă şi slăviţ pre Domnul/ Care lăcuieşte-n muntele Sionul”, îmi vine în minte un fragment din faimoasa operă a mitropolitului Dosoftei şi a literaturii noastre vechi, aşa cum am parcurs-o în volumul „Arte poetice. Renaşterea”, apărut la Editura „Univers”, în anul 1986, în coordonarea Sandei Anghelescu. (A fost zâna bună a activităţii mele de traducător şi mi se pare minunat că mă gândesc la ea aici şi acum. Poate că din cer, unde este deja de zece ani, mă aude.)

Sion, muntele Cetăţii lui David de odinioară, s-a aflat în interiorul zidului împrejmuitor al Ierusalimului în perioada Noului Testament până când, reconstruit în vremea cuceririi arabe din secolul al XVI-lea din porunca lui Soleiman Magnificul, a fost lăsat în exteriorul acestuia, greşeală plătită cu viaţa de arhitecţii săi. Dar excluderea nu i-a afectat destinul strălucit, numele Sion devenind nu numai sinonim al Ierusalimului pământesc, ci şi al celui ceresc, desemnând în sens spiritual „Biserica lui Hristos”.

Mergem în şir lung, însă nu pe o potecă de munte; ghidul ne conduce pe stradele înguste, tăiate parcă în zidurile înalte. De aceea, câteva clipe zărim doar o fâşie, o lamă din edificiul Catedralei Adormirea Maicii Domnului. De-abia când avem loc pentru regrupare şi putem, făcând paşi în dreapta şi în stânga şi rotindu-ne capul spre stânga şi spre dreapta, să îl cuprindem cu privirea, nu şi cu ochiul aparatului foto, îi realizăm monumentalitatea: este, într-adevăr, una dintre cele mai mari şi mai măreţe biserici din Ierusalim. În urmă cu mai bine de un veac, săpăturile făcute pentru înălţarea ei au descoperit vestigiile unei bisericuţe bizantine întemeiate, se spune, de Apostoli şi închinate Maicii Domnului – Hagia Sion. Catedrala, dorită de kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, a fost concepută de arhitectul Teodor Sandel, membru al Ordinului Templierilor aflat la apusul său, cetăţean al Ierusalimului, şi a fost sfinţită în aprilie 1910 de patriarhul latin al Ierusalimului, Patriarhia Latină însemnând Episcopia Romano-Catolică a Ierusalimului.

Catedrala se află în grija benedictinilor, cunoscutul ordin călugăresc catolic, iar din anul 1998 poartă numele Hagia Sofia, însă pelerinii, turiştii, ghidurile şi ilustratele continuă să-i spună A Adormirii. Masivă, cu un aspect cilindric între cele patru turnuri ridicate strajă până spre jumătatea cupolei, Catedrala are o clopotniţă la fel de impresionantă, până la senzaţia înşelătoare a două biserici, datorată şi distanţei neobişnuite dintre ele. Explicaţia constă în existenţa unui locaş musulman lângă biserică, arhitect, constructori şi deopotrivă Ierusalim – cetatea sfântă a trei mari religii: mozaică, creştină şi mahomedană – evitând umbrirea acestuia de către clopotniţă. Şi înăuntru avem o uşoară dezorientare: Catedrala numără mai multe altare şi capele, precum şi o statuie în bronz a Sfântului Cuvios Benedict de Nursia, întemeietorul ordinului, patron al Europei, împreună cu Sfinţii Chiril şi Metodiu, şi al tinerilor studioşi, cinstit şi de Biserica Ortodoxă pe 14 martie. Dar şirul de oameni ce coboară şi urcă permanent pe cele două scări în spirală care duc la locaşul subteran ne atrage şi ne cuprinde şi pe noi: mergem să ne rugăm la Maica Domnului adormită, în somn, închipuită ca atare, statuie, potrivit tradiţiei romano-catolice. Lângă ea, câţiva credincioşi şi preotul lor, tot din România, cântă încetişor, slăvind-o: Maica Vieţii se mută la viaţă/ Şi de la pământ, la cer.

Oare aşa mi-o imaginam când, copil fiind, murmuram numele Catedralei „Adormirea Maicii Domnului” din Câmpulung Moldovenesc într-o împletire cu basmul frumoasei din pădurea adormită, specifică vârstei? Locaşul, pentru mine, nu se distingea pe atunci prea mult de un castel, vestit de departe de frumosul acoperiş cu solzii săi multicolori de ţiglă smălţuită adusă de la Viena. Zidită în perioada în care oraşul aparţinea Imperiului Habsburgic, după planul arhitectului austriac Karl Romstorfer şi pe banii Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, a fost sfinţită în septembrie 1913 de mitropolitul Vladimir de Repta al Bucovinei şi Dalmaţiei şi, renovată, resfinţită în august 1996 de arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei şi Rădăuţilor. Dar la stingerea din viaţă a tatălui meu, indistincţia era de-acum spulberată cât de cunoştinţele de religie sporite oarecum pe cont propriu, cât de nădejdea disperată a adolescentei rămase orfane în viaţa de apoi. Plecată din Câmpulung, nu i-am mai trecut pragul decât pentru pomenirea colegilor din promoţia 1967 a Liceului „Dragoş-Vodă”, care la întâlnirile sale periodice nu mai răspundeau prezent la strigarea catalogului, a lor şi a profesorilor noştri, de asemenea, trecuţi la cele veşnice, ca, iată, neaşteptat, acum, în Ţara Sfântă, cu fiecare locaş închinat Maicii Domnului în care mă rog şi aprind lumânări, să am simţământul înviorător al unei minunate, alinătoare reîntâlniri: cu tata – şi mama! –, colegi şi profesori, cu însăşi catedrala câmpulungeană a copilăriei şi adolescenţei. Un dar de la Împărăteasa Vieţii? Pe deplin meritat?

La poalele Muntelui Măslinilor, către Valea Kidronului – Cedronului sau Iosofat –, cu paşi uşori, de pe care s-a desprins şi ultimul fir de ţărână, ne îndreptăm acum spre Mormântul Maicii Domnului, aproape de Grădina Ghetsimani şi de Biserica Tuturor Naţiunilor. Privirile îl caută peste frunzele argintii ale măslinilor, printre lumânările uriaşe ale chiparoşilor, dar arcada intrării sale de piatră alburie, aşa cum a fost concepută de cruciaţi, ne cere să ni le coborâm, coborând totodată treaptă după treaptă, patruzeci şi opt cu totul, spre noaptea zilei. La un moment dat, cam pe la jumătatea lor, de o parte şi de alta se deschid şi ne aşteaptă două paraclise: în dreapta, Paraclisul Sfinţilor Părinţi Ana şi Ioachim; în stânga, Paraclisul Dreptului Iosif. După care continuăm coborârea. Ochii se închid din când în când pentru acomodarea cu înserarea crescândă, dar în beznă nu ajungem niciodată, cu sute de candele luminând ca nişte stele pe bolta lăcaşului. În formă de cruce, acesta îşi are începuturile în cel construit de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, ca multe altele distrus şi reconstruit în câteva rânduri, cripta somnului Maicii Domnului rămânând însă neatinsă de musulmani, din respect pentru cea venerată de ei ca mamă a profetului Iisus. Din 1757, Mormântul a trecut în grija Bisericii Ortodoxe Greceşti.

Locul în care ne aflăm – atunci la suprafaţa Muntelui Măslinilor, nu în adâncul lui, ca în zilele noastre – este cel în care Maica Domnului şi-a petrecut în rugăciune zilele dintre Învierea şi Înălţarea lui Iisus Hristos. Aici a venit după ce îngerul i-a adus o stâlpare de finic împreună cu vestea adormirii şi mutării la cer: „Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare”. Pe drum a fost întâmpinată cu plecăciuni până la pământ de crengile pomilor şi copacilor, astfel că Maica Domnului a înaintat printr-un tunel al vieţii, împletit din ramuri de soare şi de verdeaţă. S-a rugat, bucuroasă de reîntâlnirea cu Fiul, după care, întoarsă acasă, s-a întins pe pat şi a intrat într-un somn etern. Acolo au găsit-o Apostolii, chemaţi din depărtările lumii de un tunet grozav şi de o grozavă adunare de nori iscate din senin, au luat-o, au adus-o aici (la trecerea alaiului, orbilor li s-a trezit vederea şi surzilor, auzul) şi au înmormântat-o după datină, veghind-o trei zile şi trei nopţi în rugăciuni îngereşti. În lucirea blândă a candelelor şi a candelabrelor, între care unul, impresionant, are luminozitatea lunii între stele, povestea susură ca venind din fisura unei taine: la trei zile după adormire, la trei nopţi de somn, Fiul şi-a luat Maica la cer cu trup cu tot, lăsând în urmă un mormânt gol. De ce aici, lângă Ierusalim, şi nu la Efes, unde ar fi dus-o Apostolul Ioan, în grija căruia o lăsase Mântuitorul? Glasul preotului trece şi se risipeşte printre pelerini. Şi acei dintre ei care au fost la Efes şi s-au închinat acolo la mormântul Maicii Domnului se roagă acum cu tot atâta evlavie la mormântul de aici. Credinţa neclintită este mai puternică decât aceste interogaţii şi argumente cu care le răspund, într-un fel sau altul, teologii. Nu-i interesează foarte tare nici dacă frumosul candelabru este o donaţie a regelui Carol I sau a Patriarhiei Bisericii noastre: important, mângâietor este că a venit din România şi sporeşte lumina de aici. O lumină în care se vede mai bine legendara icoană Ierusalimiţa, apărătoarea Ierusalimului.

Istoria ei umple sufletul fetiţei care trecea pragul Catedralei din Câmpulung, simţindu-se ca în castelul frumoasei din pădurea adormită. Acum aproape trei veacuri, la o biserică din vecinătate, cu turlele ca nişte cepe de aur pe care le-am descoperit din mai multe locuri pe Muntele Măslinilor, Biserica rusă „Maria Magdalena”, monahia pictoriţă Tatiana a avut un vis cu Maica Domnului, cerându-i: „Să mă zugrăveşti pe lemn, precum m-a zugrăvit Sfântul Apostol Luca!” Tulburată, Tatiana a alergat la stareţă să-i povestească visul. Aceasta o linişteşte, câte nu visăm, apoi o conduce în chilie. Însă când îi deschid uşa, amândouă încremenesc de uimire. Gata pictată, icoana din vis le aştepta, cerându-le cu glasul Maicii Cereşti să fie dusă la mormântul ei. Ceea ce s-a întâmplat numaidecât, fiind adusă aici cu o aleasă procesiune. Dar minunile de-abia au început. Cei, şi mai ales cele, care îi încredinţează rugăciuni şi bat mătănii ştiu chiar mai multe decât preoţii şi ghizii. În ciuda greutăţii deosebite a veşmântului său de aur şi argint, Ierusalimiţa s-a ridicat şi a închis fereastra prin care năvălea apa în biserica subterană în timpul inundaţiilor suferite de Ierusalim în 1947, iar la ceasul altei încercări asemenea, în decembrie 1999, s-a ridicat deasupra apei, rămânând ferită de umezeală şi determinând retragerea acesteia, când s-a întors şi s-a aşezat singură pe piedestal. La auzul recentei minuni, patriarhii veniţi în ianuarie în Ţara Sfântă din întreaga lume (inclusiv patriarhul nostru de atunci, Teoctist) să celebreze cei 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului, i s-au închinat, iar Patriarhul Bulgariei a rugat să fie dusă o perioadă în ţara sa, pentru ca şi credincioşii de acolo, care nu au posibilitatea să ajungă la Ierusalim, să poată să se roage la ea. Iar de cum a sosit în Bulgaria, patru paralitici care i s-au închinat s-au vindecat pe loc. După care a fost cerută şi în Creta. Toţi cei care ascultă se bucură că au ajuns în Ţara Sfântă când cea mai frumoasă icoană din lume se află la ea acasă, la Mormântul Maicii Domnului, pe Muntele Măslinilor, lângă Grădina Ghetsimani. Mai ales că toţi trăiesc cu convingerea că Maica Domnului este apărătoarea românilor, după cum România este Grădina Maicii Domnului.

Ajunsă iar sub lumina soarelui, sunt atinsă ca de o întârziată picătură de rouă de clipa care desparte pe fila unui album de familie fotografia mea, copil abia venit pe lume, împreună cu părinţii tineri, de fotografia mea, în vârstă, împreună cu nepoţii, şi-i absorb cu porii obrazului dulceaţa amăruie. Apoi închid ochii ca să văd mai bine marea sărbătoare din august a hramului acestei biserici. Marea procesiune care, cale de un kilometru şi jumătate, poartă cu evlavie şi aduce aici icoana Adormirea Maicii Domnului, făcătoare de minuni, de la Metocul Ghetsimani, micuţul locaş al Patriarhiei Ortodoxe din partea de miazăzi a curţii interioare a Bisericii Sfântului Mormânt. Coborârea icoanei la Ierusalimiţa. Pot să reparcurg drumul alături de alai, preoţi, credincioşi, treaptă după treaptă şi pas după pas, sub cerul de candele şi candelabre al Mormântului Maicii Domnului, dar clipa în care icoanele unicat se află faţă în faţă, Maica ţinându-şi Pruncul la piept şi Maica întinsă în somnul de dinaintea reîntâlnirii cu Fiul, este mai presus de mine. Fiindcă există fulgere, lumini, întâlniri reîntregitoare, celeste, dincolo de orice închipuire.

Ne adunăm, ne numărăm, suntem toţi, putem să ne continuăm călătoria. Suntem toţi, dar nu la fel, de vreme ce pomi şi copaci fac un pas înapoi şi îşi deschid ramurile ca pentru o îmbrăţişare. Împărăteasa Vieţii ne urmăreşte din prag.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: