Poveşti de călătorie

Cu Floarea Sfântului Ioan Botezătorul în Ein Karem şi la Suceava

Călătorind cu atenţia permanent trează în Ţara Sfântă, seniorii bucovineni şi-au înălţat privirea şi auzul la puterea maximă când a fost anunţată intrarea noastră în Ein Karem, locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul: cea mai veche sărbătoare populară a Sucevei, Sânzienele, se trăieşte pe 24 iunie, de ziua acestei naşteri. De altminteri, cu pădurici verzi pe colinele din jur şi clădiri albe străjuite de arbori, sunt clipe când cele două localităţi îţi par asemănătoare. Într-o astfel de clipă m-am întrebat dacă totuşi şi în Ein Karem creşte Floarea Sfântului Ioan. Ca şi Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul are multe sărbători în calendarul creştin, multe icoane şi multe biserici. Şi floare.

Dacă poate nu toţi, cei mai mulţi ştiu istoria pe care o cheamă în memorie fresca de pe zidul Bisericii Vizitării, căreia soarele de la marginea amiezii îi intensifică albastrul şi face să-i scânteieze foiţa de aur folosită de artist: Binecuvântată, Maica Domnului vine aici să o viziteze pe Elisabeta, fiica mai în vârstă a surorii mamei sale. Minunea gravidităţii acesteia la o vârstă la care îi trecuse sorocul, nu numai că îi amuţise soţul, pe preotul Zaharia, dar urma să fie încă un semn pentru Maica Domnului al acestei Binecuvântări. Şi într-adevăr, la apropierea Maicii Domnului, copilul din pântecul Elisabetei celei sterpe, cum era deja considerată, se mişcă, vestindu-şi venirea pe lume cu şase luni înaintea Naşterii Mântuitorului. Ioan Botezătorul. Fresca este prea sus şi soarele prea tare pentru ochii mei, dar pleoapele le apără neputinţa, astfel că trăiesc împreună cu îngerii poezia suavă a întâlnirii celor două femei marcate de maternitate prin voinţa cerească şi graţia momentului, greu de înţelesuri, al prezenţei deopotrivă a lumii vechi şi a lumii noi a credinţei, în care feminitatea şi maternitatea exclud conflictul, îmblânzesc cerul şi pământul. Deschid ochii, ei trebuie să înţeleagă, nu să-şi închipuie, seara aceasta am să citesc în evanghelii, în ciuda camerei mici şi fără ferestre, luminată doar de becurile de pe hol, care ne-a fost repartizată, Vioricăi Târzianu şi mie, la Hotelul Manoly Plaza din Betleem.

Deocamdată, adunaţi lângă un salcâm bătrân, îl ascultăm pe preot, amintindu-ne muţenia lui Zaharia, dorinţa Elisabetei la naşterea pruncului să nu poarte, după tradiţie, numele soţului, răspunsul lui Zaharia când a fost întrebat – „Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit./ Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat./ Şi îndată i s-au deschis gura şi limba, şi vorbea binecuvântându-l pe Dumnezeu”. Apoi citim în faţa Bisericii Vizitării, cu o bucurie neascunsă – bucuria întâlnirii cu Limba Română! – printre plăcile de marmură în multe alte limbi, spusele lui Zaharia despre „Ce va fi oare acest copil?”: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui,/ Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor,/ Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus,/ Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.”.

Acum locaşul ne aşteaptă cu muşcate roşii în ghivece pe margini de scară, după ce ne-au salutat de pe pervazul ferestrelor. E răcoare, linişte, e frumos. Şi această biserică proiectată de arhitectul italian Antonio Barluzzi respiră talentul şi credinţa cu care a lucrat o viaţă în Ţara Sfântă. Ştiam că îl voi întâlni aici şi primul lucru pe care îl fac este să-l caut: îi găsesc chipul într-o frescă, în mijlocul unui grup de oameni care se roagă, este singurul care se uită spre noi, care mă priveşte, cu tâmplele şi barba încărunţite de timpul petrecut aici. „Vizitarea” a fost ridicată în 1939. Încă un deceniu şi jumătate avea să proiecteze şi să construiască biserici spre slava Celui de Sus.

Dar alegerile nu sunt întotdeauna ale noastre: icoana care mă cheamă şi mă ţine nemişcată în faţa ei este a Sfântului Ioan Botezătorul, însoţită, poate previzibil în acest locaş catolic, de o explicaţie în limba engleză, „Sfântul Ioan Înaintemergătorul în iconografia bizantină”. Cu trupul acoperit de o piele de cămilă, are barba şi coama leonină a celui crescut în pustie, trăsături ascetice, privirea aspră a celui care ne cere pocăinţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” În vreme ce-l privesc, un şir lung de icoane trece fulgerător prin ochii noştri, anunţându-i venirea pe lume, înfăţişându-i zămislirea, naşterea. Copil rămas orfan de părinţi, crescând cu miere sălbatică şi lăcuste în pustie, păzit de înger, el însuşi cu aripi de înger vestind la 30 de ani venirea lui Mesia. Aici se adresează fariseilor şi saducheilor, anunţând căinţa ca o cale spre mântuire, aici botează poporul lui Israel. Iată-l mustrându-i pe Irod şi pe Irodiada, aruncat în temniţă, decapitat la cererea Salomeii, cu capul adus pe tipsie, cap de trei ori ascuns şi aflat. Rugător împreună cu Maica Domnului la Judecata de Apoi pentru cei care s-au pocăit, dar murind nu au avut când să arate şi faptele pocăinţei. Şi, desigur, mai cu seamă icoana Botezului Domnului, cu piatra sub care se află zapisul lui Adam cu Diavolul sfărâmându-se sub picioarele Mântuitorului, cu porumbelul Duhului Sfânt şi cu glasul din ceruri, „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”, desăvârşind momentul arătării Sfintei Treimi. Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, care face legătura, simbolic, între Legea Veche şi Legea Nouă!

Coborâm de pe munte, inspirând cu sete aromele oraşului, de eucalipt, de iederă, de smirnă, de tămâie, de trandafiri, de case, de prăvălii, de străzi cu oameni. Zărim de departe moscheea care se află în spatele Izvorului Maicii Domnului. Când, mergând să-şi viziteze verişoara, pe Elisabeta, Maica Domnului s-a oprit aici pentru o gură de apă, în împrejurimi creştea viţa de vie care a dat numele aşezării, Ein Karem asta însemnând, Izvorul Viei. Ne răcorim cu nesfârşită sfială obrajii, ca şi cum chiar aceşti stropi ar fi înrourat o clipă chipul Maicii Domnului, în vreme ce câteva tinere povestesc despre puterile apei asupra celor care îşi doresc să devină mame şi se roagă în şoaptă.

Câteva picături de apă se zbat ca nişte aripi de fluture, închizându-mi ochii. Stau în după-amiaza de mai a Ein Karemului, în întunericul luminos păzit de pleoape, până simt miresmele de sânziană care cotropesc Suceava la 24 iunie, de Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au ceva din ninsorile Crăciunului, aflându-se de altminteri la celălalt capăt al diagonalei care străbate cercul anului, cercul timpului. O simetrie sacră aşază astfel vara naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi iarna naşterea lui Iisus Hristos. Cu petalele în formă de cruce, Galium Verum, Sânziana, Floarea Sfântului Ioan Botezătorul, este nu doar semnul diafan, celest al sărbătorii, ci şi al unei puteri tainice care îi leagă pe cei care se sânzienesc, cum spune Simion Florea Marian, cu cununile şi buchetele sale, de necunoscutele viitorului. Care îi apără de rău. În cartea sa comoară, „Botanica poporană română”, adusă la lumina tiparului de biografa sa, Aura Brădăţan, preotul sucevean, preotul academician, povesteşte că „…fetele din Moldova, jud. Suceava, se duc în sara spre Sânziene în câmp, strâng sânziene şi, ducându-le acasă, fac dintr-însele cununi pe care le pun apoi în colţul casei, spre răsărit, ca să răsară soarele pe ele./ Dacă a doua zi demineaţă se află pe dânsele peri mulţi, e semn de belşug…(…) Alte românce, tot din Bucovina, culeg în ziua de Sânziene desdemineaţă, până a nu răsări soarele, sânziene-galbene şi, aducându-le acasă, fac dintr-însele cununi pe cari le duc mai după-aceea la biserică să le sfinţească preotul./ Cu aceste cununi sfinţite, după ce se întorc de la biserică, se sânzienează, adică, atât femeile, cât şi bărbaţii, le poartă în brâu sau pălărie, anume ca să nu se apropie nici un fel de răutate de dânşii”.

Vin din copilărie cu cel mai intens sentiment al sărbătorii colective, sentiment împărtăşit cu neţărmurită bucurie cu semenii, asociat deopotrivă Crăciunului, Naşterii lui Iisus Hristos, şi Sânzienelor, Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Însă în vreme ce Crăciunul este o sărbătoare creştină, şi populară, la nivel planetar, Sânzienele reprezintă un privilegiu al Sucevei, conştiinţă întărită an de an de zecile de mii de credincioşi care ajung aici, cu noaptea privegherii şi a rugăciunii în curtea Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou”, cu slujbe şi rândul la moaştele Sfântului Ioan cel Nou, şi cu ziua pelerinajului cu racla lor pe la bisericile aşezării, începând cu Învierea Domnului, atât de frumos pictată de Ion Grigore, şi continuând cu biserica zveltă a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, ctitoria lui Vasile Lupu din 1643, biserică elegantă, cunoscută de suceveni şi ca Biserica Domniţelor, Beizadelelor, Coconilor, care priveşte peste continent cu mândrie la eleganta biserică a lui Antonio Barluzzi, amândouă lăcaşuri demne de ocrotirea cerească a Sfântului Ioan Botezătorul. Şi mă gândesc cu un soi de melancolie la coincidenţa – Nu! Nu! Coincidenţele nu sunt întâmplătoare! – care face ca primarul Sucevei, Ion Lungu, susţinător devotat al Sărbătorii Sânzienelor, să fie prezent la acest început de mai 2018 în Betleemul Naşterii Domnului, oraş înfrăţit cu Suceava, şi cu un soi de nedesluşită speranţă la posibila înfrăţire a Sucevei, oraşul celei mai vechi şi mai mari sărbători a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, şi cu Ein Karem, oraşul naşterii acestui sfânt fără pereche.

Strâng ochii ca să desluşesc mai bine dacă susurul pe care îl aud este al Izvorului Maicii Domnului din Ein Karem sau al Şipotului Mare, fosta fântână a Curţii Domneşti de la Suceava, din incinta ctitoriei lui Vasile Lupu. Inspir parcă dincolo de puterile mele mireasma de miere sălbatică a sânzienelor, întrebându-mă într-o fracţiune de secundă dacă vine din Bucovina sau este a Locurilor Sfinte. Şi în cele din urmă văd, îl văd pe Ioan Botezătorul, frumos ca un prinţ al vechimii, păşind printr-un râu de flori, cu florile sale cunună purtată pe braţe, înaintând fericit spre răsăritul unei lumini mai mari.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: