„Niciunul dintre elevii mei n-a fost un eşec”

Odată cu trecerea anilor, învăţătorul ajunge să fie acea persoană al cărei rol în viaţa noastră îl pomenim doar la nivel declarativ. Îi ştim numele, reţinem gesturi şi întâmplări vagi legate de el, dar tindem să nu mai acordăm justa valoare extraordinarei influenţe a acestuia în viaţa noastră personală şi profesională. Conştientizăm tot mai rar că dacă suntem în stare să discernem între bine şi rău, dacă recunoaştem frumosul, dacă respectăm reguli, dacă ne-am creat valori şi principii solide, dacă suntem oameni cu demnitate, care au ales un drum corect în viaţă, este pentru că purtăm în noi şi marca primului nostru dascăl. Vai însă de învăţătorul care a ajuns să fie uitat! Vai de dascălul care n-a lăsat vreo urmă în copilul pe care trebuia nu doar să-l înveţe să scrie şi să citească!

Învăţătorii nu vor statuie. În niciun caz cei de la ţară. Nu vor nici măcar recunoaşterea publică a rostului lor luminos în sfânta pătrime a comunităţii în care, alături sau înaintea sa, stau primarul, preotul şi medicul. Nu vor lauri, nici cercei de aur de la părinţi la sfârşitul unui ciclu de patru ani. Vor doar să-şi păstreze credinţa că au muncit cu folos şi că nu vor fi uitaţi după zeci de ani în care au oferit copiilor dragoste, timp, cunoştinţe, sănătate, bani din buzunarul lor. Îşi doresc doar ca micuţii pe care i-au avut în grijă să străbată cu bine mai departe în viaţă. Asta este cea mai mare realizare a unui dascăl.

Copiilor le-a fost dor de şcoală

De ziua învăţătorului, pe 5 iunie, am găsit-o pe Angela Sfichi, învăţătoare la Şcoala primară din Stânca, comuna Zvoriştea în foişorul din curte, cu telefonul mobil şi cărţi de română şi matematică alături. Pandemia de coronavirus a făcut ca al doilea semestru de şcoală, şi probabil ultimul din activitatea sa profesională, să fie ciudat: fără scos la tablă, fără copii care-şi dau ghionturi pe hol, fără catalog pe catedră, fără serbare şi flori la sfârşit de an, fără să-şi fi putut îmbrăţişa elevii pe care i-a avut la clasa de învăţământ simultan. A fost simultan, şi nu numai în acest an şcolar, pentru că la Stânca, la fel ca în mai toate localităţile rurale, în timp ce şcolile devin mai frumoase, elevii sunt tot mai puţini.

„Copiii mei din Stânca nu au laptopuri, tablete sau smartphonuri, aşa că n-am lucrat online. Am lucrat, mai întâi, cu copiii de clasa I, prin messenger şi prin telefon, în direct. Sunam la telefon, le dădeam tema, mi-o arătau, îi ascultam la citit. În unele cazuri mama îl filma pe copil citind şi îmi trimitea filmuleţul pe messenger, iar eu veneam apoi cu recomandările.

Cu clasa a II-a la fel, prin telefon, stăteam cu manualul în faţă, eu şi copilul, ne descurcam. Puneam întrebări, ei răspundeau. La finalul clasei a II-a copilul trebuie să ştie să citească bine şi să înţeleagă ce citeşte. E bine că făceam asta zilnic, în direct, pentru că aşa copiii mei s-au simt verificaţi, ştiau că trebuie să se pregătească pentru a doua zi, aveau continuitate. Am reuşit să parcurgem manualele până la final şi să încheiem anul” a explicat învăţătoarea cum au decurs lecţiile din perioada stării de izolare, până la finalul anului şcolar.

Am întrebat-o dacă elevii au înţeles ce vremuri trăim şi de ce au fost necesare restricţiile. Mai ales ce era în mintea şi sufleţelul lor. Îmi răspunde că da, au înţeles de la părinţi, de la tv, că este vorba de o boală care se răspândeşte repede şi că au fost mai în siguranţă acasă decât la şcoală. S-au acomodat şi cu lecţiile la telefon, să fie filmaţi când citesc.

„Nu înţelegerea a aceea ce se întâmplă a fost problema pentru elevii mei, ci că le-a fost foarte dor de şcoală, de viaţa lor în clasă. Extraordinar de dor! Mereu îmi spuneau că vor la şcoală, să fie împreună din nou, să se vadă unul cu celălalt, să se joace” a spus Angela Sfichi.

În plin dor de şcoală al copiilor, la finalul unei perioade unice în 43 de ani de muncă, învăţătoarea iese la pensie. A fost logoped, educator şi învăţător, în cei 23 de ani petrecuţi la clasă cu copii cu dizabilităţi, şi 17 în învăţământul de masă. A făcut o facultate, s-a specializat în psihologie, a crescut trei copii, dintre care doi au devenit, la rândul lor, dascăli.

A intrat pentru prima dată la clasă în 1977, ca învăţător la o clasă a III-a cu 24 de elevi, la Şcoala din Şerbăneşti. Îşi aminteşte şi că era înaltă şi suplă, cu un păr foarte lung, iar copiii alergau pe hol după ea să o atingă, să-i spună câte ceva. Îşi aminteşte şi că a deschis uşa clasei fără ezitări, sigură că se află exact în locul care trebuia.

„N-am abandonat niciodată un copil”

„Dacă m-aş naşte din nou, aş fi tot învăţătoare. Iubesc extraordinar de tare copiii. Îmi plac ei, ca făpturi, cum vorbesc, cum se poartă, că sunt sinceri, naivi, curaţi, îmi plac năzbâtiile lor, tot ceea ce fac. Mi-s dragi, oricum ar fi” mărturiseşte învăţătoarea Angela Sfichi.

Crede că dragostea aceasta a ajuns definitivă în anii cât a lucrat cu copiii cu dizabilităţi. A întâlnit în centrul de la Zvoriştea copii orfani, părăsiţi, din familii dezorganizate, fiecare cu drama şi problema lui, copii cu un coeficient de inteligenţă de 50-60, în timp ce majoritatea oamenilor au în jur de 100, dar cu care, cu mult efort, se putea lucra.

„Mi se rupea inima, la început, de mila lor, dar m-am întărit, pentru că altfel nu-ţi poţi face treaba. După începuturi chinuitoare am descoperit că pot găsi căi de comunicare cu ei. Trebuie doar să te adaptezi nivelului lor, să înţelegi că au o anumită capacitate de învăţare. Ajungi la copilul cu dizabilităţi doar dacă găseşti adresarea potrivită lui. Dacă rămâi fixat într-o atitudine de superioritate, în ideea că munceşti prea mult, munca ta va fi o nereuşită, iar copilul te va privi în continuare plat, fără interes” crede dascălul.

Declară apoi ceva uimitor, că toţi micuţii cu dizabilităţi pe care i-a dus până în clasa a V-a au ştiut să scrie şi să citească la nivel mediu. Este convinsă că fiecare copil merită această şansă şi este inacceptabil să n-o primească. Nu-i greu de închipuit cât de istovitoare trebuie să fi fost munca unui dascăl cu un elev cu capacităţi de gândire reduse. Şi cum o literă scrisă, un cuvânt sau o propoziţie citită corect însemnau o mare victorie, câştigată după lungi şi grele bătălii.

„N-am abandonat niciodată un copil, chiar dacă a trebuit să muncesc mult. De fapt n-am lăsat în viaţa mea un corigent sau repetent, dar nu pentru că i-am pus note nemeritate, ci pentru că am lucrat cu acel copil până a obţinut calificativul de trecere. I-am tratat pe fiecare în mod egal, acordând acelaşi timp fiecăruia, fie că a fost un copil cu mintea sclipitoare sau unul cu dizabilităţi. Poate am greşit, dar cred că nu. Am mândria să spun că, după o carieră didactică de 43 de ani, niciunul dintre elevii mei n-a fost un eşec. Că a ajuns medic, muncitor, profesor, vânzător, la locul lui de muncă, în viaţa personală este un om educat, cu bun-simţ, de bună-credinţă, care a relaţionat corect cu lumea din jur. Mă gândesc că poate ceva din felul meu de a fi s-a răsfrânt şi asupra lor” spune învăţătoarea.

Angela îmi povesteşte şi despre câţiva dintre copiii pe care i-a avut în învăţământul special, o lume în care a plâns, s-a îndârjit, a râs şi a fost uimită de lucruri şi întâmplări despre care ar putea scrie câteva cărţi.

Îşi aminteşte de Enola, o fetiţă frumuşică, blondă, cu ochi albaştri, din zona Rădăuţiului. Tatăl ei era fotbalist, iar maică-sa o neglija grav. Pleca şi lăsa copilul singur, închis în casă, astfel că vecinii au fost nevoiţi, o dată, să spargă un geam ca să-i dea fetei ceva de mâncare. Micuţa cu probleme psihice se sălbăticise din cauza izolării până să ajungă la şcoala specială. Avea obiceiul de a-şi aduna mâinile în poziţie de rugă şi se legăna, aşa cum fac mulţi copii cu probleme psihice. Nimeni nu înţelegea de ce copila îşi lua degetul arătător de la o mână şi se mângâia cu el pe obraz zeci de minute în şir. Învăţătoarea a aflat într-o bună zi ca ea vedea în degetele mâinii o familie. Degetul arătător era mama, cel mare era tata, mijlociul şi inelarul erau fraţii, iar degetul mic era ea. Cât dor de mamă trebuie să fi adunat acel copil!

Îşi aminteşte apoi de Cristi, un băieţel din Drăguşeni care fusese la Siret, la irecuperabili. Părinţii sperau însă să mai scoată ceva de la el şi l-au adus la centru, la Zvoriştea.

Băieţelul avea o abilitate, cosea foarte frumos şi chiar a învăţat să scrie şi să citească.

„Stătea în prima bancă şi parcă-l văd cum într-o zi se uită la mine şi mă întreabă: «Doamna, ştii să laşi gura moale?».

Am căscat ochii cât cepele, dar am intrat în joc şi i-am răspuns că nu ştiu. Ca să-mi arate şi-a umflat fălcile foarte tare, apoi şi-a dat cu pălmuţele peste obraji ca să elibereze aerul şi să scoată un anumit sunet. Când aerul ieşea complet însemna ca i s-a muiat gura” mi-a explicat partenera mea de discuţie expresia lui Cristi din Drăguşeni.

Îmi povesteşte apoi despre Nicolae, un alt fost elev de la şcoala specială cu care s-a trezit vara trecută la poartă. Surpriza a fost că acesta zornăia mândru cheile unei maşini frumuşele, proprietate personală.

Nicolae n-a ştiut ani buni cine îi sunt părinţii, dar şi-a găsit pe undeva o bunică. Nu era prea deştept, ba mai avea şi probleme de auz pe care le-a rezolvat parţial, pentru că doamna învăţătoare l-a ajutat cu bani pentru operaţie. Băiatul n-a uitat-o pe doamna lui învăţătoare şi-i mai telefona din când în când ca să o asigure că e cuminte şi că munceşte, aşa cum îl îndemnase ea mereu.

„Am trăit ziua să-l văd pe Nicuşor al meu coborând la poartă din maşina personală, cu bomboane în mână şi cu cheile de maşină fluturând. Copilaşul acela de «insuficient» îşi făcuse şi casă, îşi găsise un rost în viaţă şi o ducea bine. Nicuşor al meu vindea marfă în iarmaroace, avea societate comercială, plătea impozite şi taxe. Ar mai fi fost aşa, oare, dacă n-aş fi muncit cu el, dacă nu l-aş fi încurajat, şi în loc de asta i-aş fi spus că nu se va alege de el nimic în viaţă?!” s-a întrebat retoric învăţătoarea Angela Sfichi, apoi a pus un fel de punct acestei părţi a poveştii: „A fost o muncă grea la şcoala specială, dar eu am iubit-o”.

Unde-i legătura ta cu copilul când ai 35 de elevi în clasă?

Mii de fragmente din scrierile înţelepţilor lumii se referă la dascăl, la învăţător şi învăţătură. Angela Sfichi s-a oprit la ideea transmisă de una dintre ele, că nu te numeşti învăţător dacă doar transmiţi cunoştinţe. „Bineînţeles că ceea ce-l înveţi pe copil rămâne în mintea lui, dar el nu te va ţine minte pentru că l-ai învăţat tabla înmulţirii. Imaginea învăţătorului său va fi aceea a omului care i-a purtat mâna, care l-a îmbrăţişat, l-a mângâiat pe cap, care s-a jucat cu el, a cântat cu el. În mesajele pe care le primesc de la foştii mei elevi, niciunul nu pomeneşte despre cât de bine i-am învăţat părţile de vorbire, ci că am fost o învăţătoare bună, grijulie, care i-a iubit” crede interlocutoarea mea.

 Pe parcursul conversaţiei noastre, învăţătoarea Sfichi de la Şcoala primară din satul Stânca, com. Zvoriştea, a accentuat din când în când „copiii mei au fost cuminţi”, dar n-a insistat în mod special asupra unuia sau altuia dintre elevii străluciţi, care au învăţat foarte bine, deşi a avut destui dintre aceştia. Pare demodat să auzi despre „copii cuminţi” într-o eră în care elevii sunt mai degrabă „olimpici”, „deştepţi”, „genii”, chiar „brânză bună în burduf de câine”, „fata lui… cutare”, „poate, dar nu vrea”, „derbedei”, „elevi-problemă”, „nesimţiţi” etc.

„Ce aşteptaţi de la un elev când îi spuneaţi să fie cuminte?” o întreb.

„Să se uite în ochii mei”, îmi răspunde foarte repede, apoi continuă: „Le-am cerut întotdeauna copiilor să mă privească, să mă vadă, să stabilim legătura. Toată viaţa mea didactică am gesticulat, am exprimat şi doar obligată de proceduri am stat la catedră. Dacă te vede, elevul este cuminte şi atent, înţelege ceea ce-i predai.

Şi când le-am cerut să fie cuminţi, le-am mai cerut să respecte şi regulile. La şcoală respectăm regulile, şi dacă le respectăm la şcoală, le respectăm şi în afara ei”.

Ajungem astfel să vorbim despre autoritatea cadrului didactic la clasă, care s-a cam pierdut în ultimii ani. Pentru că mi-e greu s-o văd pe această învăţătoare blândă impunându-se la clasă ţipând, bătând cu arătătorul în prima bancă, izbind catalogul de catedră sau aruncând cu creta spre un copil neatent.

Mă combate: la ţară nu există această problemă. Aici copiii au rămas simpli, respectuoşi, au reguli morale clare. În plus, la ţară sunt puţini elevi în clasă. Lipsa de autoritate, crede învăţătoarea, apare în şcolile urbane, acolo unde copiii sunt mult mai complecşi, mai emancipaţi, iar clasele sunt supraaglomerate.

„În liceul pedagogic, la prima oră de psihologie, ştiţi ce ne-a întrebat profesoara mea, doamna Filip? «Ce este sufletul?». Noi, fete de la ţară, de unde să avem noi profunzimi filosofice şi ce răspuns să dăm la întrebarea aceea?! Dar am înţeles rostul întrebării. Era normal să avem un răspuns la ea, pentru că urma să lucrăm nu cu maşini sau roboţei, ci cu mici fiinţe umane care au speranţele, durerile, întrebările şi aşteptările lor.

În mediul urban este greu să ai autoritate la clasă când se încalcă legea şi în loc de 25 de elevi ai 35. Una este când învăţătorul se apleacă asupra copilului, îi poartă mânuţa, se uită în ochii lui, alta când stă în faţa clasei, departe, predând sunetul şi litera. Acum se lucrează oarecum standardizat, pe caiete speciale, iar dacă în clasă sunt 35 de suflete, când să treci pe la fiecare? Unde-i legătura ta cu copilul, acea legătură firească ce-ţi dă de fapt autoritate asupra lui? Cum îţi dai tu seama, de la catedră, că el nu se descurcă la o treabă pentru că, poate, aseară i-a văzut pe părinţii lui certându-se sau poate el însuşi a fost certat de mama?! Învăţământul şi-a cam pierdut latura afectivă…” concluzionează partenera mea de discuţii.

Învăţătoarea Angela Sfichi a ajuns aproape de finalul carierei didactice. Din toamnă, drumurile ei spre şcoală vor fi ocazionale şi lipsite de grija cursurilor. Vrea să pară relaxată când spune asta, dar este multă tristeţe în glasul său.

Ea face parte din categoria dascălilor educaţi în urmă cu mai multe decenii, care, deşi a ţinut pasul cu vremurile, a obţinut toate calificările şi meritele impuse de învăţământul românesc, a transmis elevilor ei învăţătură învelită în felii calde şi moi de afecţiune. S-a mândrit cu cei care au învăţat bine şi au ajuns să aibă cariere frumoase. A fost însă fericită cu adevărat când un copil considerat fără şanse şi-a construit un viitor. După 43 de ani ca dascăl, Angela Sfichi nu vrea nici ea statuie, nici discursuri laudative. Poartă în sine convingerea fermă că a trimis în viaţă copii cărora le-a dat plusul de cunoştinţe necesar, dar şi ceva special, care i-a făcut să fie oameni mai buni.

„Un copil extraordinar de bun la învăţătură, care atunci când iese în lume are un comportament antisocial sau o ia pe căi greşite, nu este mare câştig pentru societate.

Nimeni, niciodată în viaţă nu te va întreba dacă se pune virgulă între subiect şi predicat, ci îţi va sta alături, te va iubi şi respecta în funcţie de comportamentul şi caracterul tău, în funcţie de omul din tine” a încheiat învăţătoarea pledoaria pentru dragoste şi învăţătură.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Maftei Florentin says:

    Destine de dascăl, niște Domni Trandafiri ai timpurilor distrugătoare de atribute umane. Felicitări, Angela Sfichi și tuturor celor asemenea ei!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: