Păpuşile spun despre mine

Păpuşile n-au fost întotdeauna jucării. În vremuri străvechi au fost mai întâi obiecte de cult ori amulete ce-ar fi avut puteri magice. Egiptenii, japonezii, chinezii, grecii, arabii, populaţiile din Indiile de Vest foloseau păpuşi din lemn, din hârtie, din materiale textile sau paie ca lucruri aducătoare de bine sau de rău. Au fost obiecte de veneraţie în temple, simboluri ale feminităţii şi fertilităţii, dar şi instrumente de magie neagră. Mult mai târziu au devenit jucării şi, câteva, minunate obiecte de artă.

Prima păpuşă din a cărui mecanism s-a auzit „mama” şi „tata” a fost construită prin 1824 în Germania, tot nemţii producând şi celebrele păpuşi de porţelan, astăzi piese de colecţie. Câţiva ani mai târziu americanii au creat păpuşi care păreau să vorbească, folosind un dispozitiv inventat de Thomas Edison. Francezii au dat lumii primul bebeluş-păpuşă care mănâncă şi tot ei au scos păpuşile cochete şi preţioase care puteau fi cumpărate împreună cu hăinuţe elegante, piepteni, mici bijuterii, poşetuţe, pantofiori şi chiar cu mobilă în miniatură. Ruşii au avut-o, de prin 1890, pe „Matrioşka”, păpuşa din mai multe păpuşi, construită din lemn, viu colorată, considerată şi astăzi un simbol al Rusiei.

Păpuşile, ca jucării de serie, accesibile tuturor, păpuşi de joacă, dar şi cu rol educativ, au apărut abia în secolul XX, secolul păpuşilor Barbie create de americanca Barbara Millicent Robert, produse în zeci de variante dorite de fetiţele din întreaga lume.

În Japonia, la începutul lunii martie, păpuşile au chiar un festival al lor, „Hina Matsuri”, devenit tradiţie, o serie de evenimente şi expoziţii în care pot fi admirate mii de păpuşi care mai de care mai preţioase.

Românii au avut şi ei păpuşa lor produsă la „Arădeanca”, prima fabrică de jucării din ţară, deschisă în 1949. Nu cred că există vreo fetiţă a anilor 50, 60, 70, 80 care să nu fi tremurat de emoţie şi bucurie când Moş Gerilă, bunicii de ziua ei sau părinţii, ca recompensă pentru coroniţa de la sfârşit de clasa I, i-au dăruit o „Anca”, „Mădălina”, „Cătălina”, „Georgeta” sau „Negresa”, de fapt o păpuşă rigidă din plastic dur, ce stătea în şezut şi mişca mâinile, mâini care atunci când cădeau se puneau uşor la loc, printr-o simplă răsucire.

Dar „Arădeanca” şi păpuşile ei au intrat deja în istorie când fabrica s-a închis, în 2017. Ultimele prototipuri produse au fost „Nadia”, care o reprezentau pe Nadia Comăneci la Olimpiada de la Montreal, din 1976, „Andreea Răducan”, „Cleopatra Stratan” şi chiar „Oana Zăvoranu”. Astfel, păpuşile de la „Arădeanca” devin şi ele jucării de colecţie, mult mai valoroase decât au fost vreodată.

În orice timpuri şi în orice colţ al lumii ar fi fost făcute păpuşile, ele au reprezentat întotdeauna chipuri şi personaje umane şi ca atare au fost învestite, cel puţin, cu puteri omeneşti. Doar când au devenit jucării, păpuşile au purtat cu ele cele mai adânci şi sincere trăiri, au inspirat momente de viaţă, au stârnit vise şi speranţe, au păstrat secrete ale copiilor şi oamenilor mari, deopotrivă.

Păpuşile au fost martorii duioşi ai tristeţilor şi marilor noastre bucurii.

„Sunt un ou cu surprize”

„Zâmbeşte! Râzi! Cu gura până la urechi!” m-a îndemnat Simona Covaliu, artista suceveancă care creează păpuşi întotdeauna după chipul şi asemănarea sentimentelor sale. Cu greu am obţinut de la ea o fotografie pentru acest material, deoarece Simona detesta să se „pozeze”. Spune că nu chipul ei contează, ci al păpuşilor pe care le face, singurele „acreditate” să-i transmită lumii mesajele în care crede şi care o definesc ca om. Cu fiecare linie de ochişor, surâs, în fiecare pistrui, model de rochiţă, codiţă sau zuluf de păpuşă, ea îi îndeamnă pe cei mari şi mici, deopotrivă: „Copilăreşte!”, „Fii fericit astăzi şi acum!” „Visează!”, „Bucură-te de viaţă!”. Şi uneori, când vrea să se joace cu tine, artista îţi oferă păpuşi fără trăsături ale feţei şi te provoacă să ţi le desenezi după chipul şi asemănarea sentimentelor tale.

Simona Covaliu are 42 de ani, un soţ inginer constructor şi două fete de 15 şi 13 ani. Nu-i place să vorbească în public deoarece, spune ea, nu-şi aminteşte apoi nimic din ceea ce a spus şi e sigură că a zis numai prostii.

În realitate, suceveanca este ca o gură de aer proaspăt pe care o cauţi după ce ai stat prea mult cu fereastra închisă.

Un spirit

Este suplă, blondă, de o eleganţă simplă şi are ochi albaştri, clari, fără nicio umbră, ce te privesc în faţă. Este naturală, vibrantă, o femeie frumoasă care nu face niciun efort pentru asta. Nu s-a dat în viaţa ei cu ruj şi nu se îmbracă în fustă. Artista e un spirit liber şi cald. Este femeia care creează păpuşi prietenoase din materiale textile, de care îţi vine şi ţie, om mare, să-ţi lipeşti obrazul.

„Eşti om serios, la 42 de ani, te mai joci cu păpuşile?” o întreb.

„Mai ales acum. Toţi ar trebui să ne jucăm şi să copilărim până la adânci bătrâneţi. Culmea, eu nu m-am jucat cu păpuşi când eram mică, pentru că eram o băieţoasă care-şi rupea picioarele la fotbal. Lucrurile s-au schimbat după ce am avut fetele. Dar să fim serioşi, vârsta nu are relevanţă. Anii ar trebui număraţi din 10 în 10 şi atunci doar pentru statistică.

Îmi place la 40 de ani mai mult decât la toate vârstele. Mi-a plăcut şi la 30, aşa cum îmi va plăcea şi la 50 de ani, tot mai mult decât la toate vârstele. Hai să spunem doar că la 42 trăiesc un vârf de viaţă când înţeleg mai multe, când nu mai am nicio reţinere, am mai puţine nedumeriri şi sunt bine cu mine însămi” mărturiseşte partenera mea de discuţie.

Simona Covaliu a avut întotdeauna simţ artistic. Picta deja din şcoala generală şi profesorii i-au încurajat talentul. A intrat la Liceul de Artă, apoi şi-a dorit mult să meargă la facultate să studieze în continuare arta plastică. Nu şi-a permis însă studii superioare şi… aşa a fost să fie. În căutarea unui drum în viaţă a făcut grafică, a pictat, a confecţionat decoraţiuni interioare, a confecţionat monstrişori, pisici, ursuleţi, păpuşi. Tot ce a creat a făcut-o însă cu sinceritate, cum a simţit, fără să copieze pe nimeni, doar cum au îndemnat-o mintea, sufletul şi acele momente ale vieţii. În munca sa n-au existat niciodată impuneri sau şabloane, pentru că ceea ce nu s-a prins niciodată de ea a fost să facă ceva ce i s-a spus să facă. Cel mai adesea, nici propriile schiţe nu mai ajung să semene cu obiectul final pentru că, în timp ce-i merg mâinile, Simona reinventează, compune, construieşte, adaptează. „Sunt ca un ou cu surprize”, glumeşte referitor la asta, apoi devine foarte serioasă:

„N-am să pot fi niciodată cum vor alţii, pentru că nu văd rostul. Să fac ce simt, asta sunt eu. Doar că asta nu-i tot timpul acceptat de cei din jur. Uneori, deşi te simţi bine în pielea ta, în lumea pe care ţi-ai creat-o, cu viaţa pe care o ai, ceilalţi nu te lasă să fii tu însuţi. Ea, lumea, stabileşte standardele, îţi spune ce trebuie să faci sau să spui, ce trebuie să îmbraci. Ea, lumea, te avertizează că ai râs cam mult şi vrea să ştie şi de ce ai râs atât de mult, pentru că doar ea stabileşte cât trebuie să râzi, ce trebuie să îmbraci, ce trebuie să spui. Păi, de ce, mă rog? Eu ştiu clar o chestie: ceea ce-mi aparţine cu adevărat în viaţa asta, mie şi numai mie, sunt eu însămi şi nu-şi dă nimeni cu părerea asupra a ceea ce-mi aparţine”.

Ca mai toate fetiţele, Simona a început să se joace cu materialele textile în copilărie. Bunica ei a fost croitoreasă şi asta a ajutat-o mult. Copila privea curioasă cum lucrează, tot atunci învăţând şi să coasă la maşină. Îmi mărturiseşte că îi plăcea la nebunie să taie cu foarfeca, aşa că au căzut pradă acestei plăceri multe perdele, tricouri, ba chiar şi rochia de ocazie a mamei, pe care tocmai voia să o îmbrace la o nuntă. „Le tăiam dar nu numai ca să confecţionez ceva, ci doar de dragul de a tăia. Şi acum am o plăcere specială când tai materiale sau când le rup pe fir… Se aude frumos. Am fost fascinată şi de nasturi. Răsfiram nasturi de toate felurile şi nu făceam nimic, doar mă uitam la ei” povesteşte Simona Covaliu.

Munca serioasă cu textile a venit mai târziu, când devenise mamă deja. Spune că de dragul marketingului s-a gândit să inventeze o poveste frumoasă, cu priză la public, dar pentru că ar fi fost un neadevăr, n-a mai inventat-o. „Vă spun cinstit că nu a fost vorba de nicio revelaţie cu păpuşile şi de nicio poveste nemaipomenită. Lucrurile au venit natural, atunci când a fost momentul să vină. Adevărat că n-au venit din nimic, pentru că eu desenam, pictam, confecţionam tot felul de lucruri. Am făcut înainte şi face painting. Mergeam la evenimente pentru copii, aşa am colaborat cu două locuri de joacă din Suceava, apoi din Rădăuţi. Eram pe acolo” spune artista.

Poveste africană

Păpuşile cu codiţe sau cu zulufi, cu ochi căprui, dar mai ales rotunzi şi albaștri, cu pistrui şi surâs delicat ale Simonei Covaliu au prins viaţă relativ recent, acum mai bine de 3 ani şi jumătate, după întoarcerea ei din Gabon, ţară din vestul Africii centrale, în care a stat 3 ani.

Suceveanca a ajuns în Africa, împreună cu fetele, în 2012, soţul ei, inginer constructor, fiind deja acolo, cu lucrări, cu un an înainte. Nimic nu avea s-o pregătească pentru realitatea lumii africane, dar Simona a trăit-o cum ştie mai bine, cu sinceritate, bucurându-se de inedit, găsind frumuseţe acolo unde nu părea să existe, trăind din plin, experimentând periculos. Fără s-o întrerup, am lăsat-o să-şi amintească.

„Viața în Africa nu are nicio legătură cu viaţa noastră, a europenilor. Cultură, educaţie, reguli de viaţă, toate sunt complet diferite de ale noastre. Ceea ce nouă ni se pare normal în viaţa de zi cu zi, în relaţiile dintre oameni, în relaţia cu mediul înconjurător, acolo este anormal. Iar ceea ce este normal la ei trebuie să respecţi, deşi ţi se pare anormal.

Înainte să plec am căutat informaţii despre Gabon, ca să văd unde mă duc, dar am înţeles când am ajuns acolo că ceea ce vedem în documentare este doar ceea ce vede reporterul, o bucăţică din acel puzzle al vieţii africane. E percepţia lui şi nu a mea.

Ca să înţelegi… Odată am plecat într-o excursie foarte departe. Ne-au suit în bărci şi ne-au dus în vecinătatea unui fluviu, într-o pădure de mangrove, un hăţiş de arbori şi arbuşti cu rădăcini în sol, dar şi deasupra. Ne-au urcat apoi în maşini de safari şi ne-au dus în junglă, undeva la marginea oceanului. Înainte să plecăm în excursia asta ni s-a spus că e cel mai periculos loc din Gabon unde puteam merge. Dar pentru mine a fost cel mai frumos loc pe care l-am văzut în cei 3 ani. Nu era vorba doar de peisaj, ci de stări, de senzaţiile trăite. Eram departe de orice urmă de civilizaţie. La ore fixe băteau într-un clopot ca să ne adune de pe plajă, la mâncare. Eram rupţi de foame, pentru că în mijlocul pustietăţii n-aveai de unde cumpăra ceva să mai mănânci între mese. Nu vă pot spune ce bucurie, ce fericire era când auzeam clopotul. Nici nu conta ce ne dădeau de mâncare. Totul era absolut minunat de bun. Am mâncat în Africa tot felul de nebunii. Chiar şi omizi afumate.

Noi, albii, suntem inconştienţi. Ne-am dus în safari cu copiii după noi. Noi vrem să vedem şi habar nu aveam la ce pericole ne expunem. Atunci era doar adrenalină şi curiozitate. Pericolele le-am înţeles după ce ne-am întors şi ne-a luat cu tremurat. Dar atunci, cu inconştienţă, am umblat noaptea prin junglă cu copii mici după noi, am alergat elefanţii cu maşina deschisă. Ne împrietenisem cu un francez căsătorit cu o chinezoaică care aveau şi ei două fetiţe mici. Săreau copiii de pe băncile acelea din maşină, de nu va daţi seama cum… Ziua, din cauza căldurii, în junglă nu miroase a nimic sau miroase a putrezit. Nu-i de plimbare. Dar noaptea, după ce se răcoreşte, încep să miroase florile, simţi miros de animal. Atunci era bine. Mergeam prin junglă, aplecându-ne din cauza crengilor de tot felul, şi mai vedeam câte o pereche de ochişori sclipind în întuneric… Nu judecam cât de periculos era. Aşa însă, din inconştienţă am putut trăi experienţe extraordinare.

Mi-a plăcut în Gabon, dar n-aş locui acolo. Cald, junglă, fără parcuri, fără alei. Nu-i pentru mine” şi-a depănat Simona Covaliu „povestea africană” .

Freddie Mercury, naşul păpuşilor

În 2015, Simona şi fetele s-au reîntors acasă. Îmi spune că cei 3 ani în Africa o schimbaseră. Pentru ea timpul părea să se fi oprit, pe când sucevenii îşi văzuseră în continuare de treabă. A trebuit să se reîmprietenească cu noile realităţi şi mai ales să-şi găsească iar un rost al ei, rostul artistic.

A vrut pentru început să recondiţioneze mobilă veche, dar n-a mers. S-a îndreptat apoi către arta tradiţională, dar spune că n-a „simţit-o” nici pe asta. Într-o zi s-a gândit la păpuşi şi ideea a prins-o imediat. A convocat „consiliul de familie” pentru a stabili numele firmei pe care avea s-o înfiinţeze. S-a votat în unanimitate numele „DidoDede”, care a devenit şi marca păpuşilor Simonei. Inspiraţia a venit din refrenul melodiei lui Freddie Mercury „Living on my own” („Trăind pe cont propriu”), care în acele momente părea scris exact pentru Simona. În traducere, refrenul ar fi cam aşa: „Dee do de de, dee do de de/ Nu am timp de prostii,/ Dee do de de, dee do de de/ Mă simt atât de singur, singur, singur, singur, da,/ Trebuie să mă aştepte nişte vremuri mai bune”.

Cu avânt bănuit, cu drag şi inspiraţie, Simona a creat în mai multe săptămâni 15 păpuşi pe care le-a postat pe site-ul de prezentare abia realizat. Păpuşile au plăcut şi afacerea a pornit cu bine, de la prima încercare. Atunci s-au născut, pe rând, „Didi”, „Dodo”, „Dede”, apoi „Lala”, „Lola” „Liza”, „Funny Blue”, „Fanny Pink”, „Danny”, „Luana”, „Ale”, „Mihu”, „Clara”, “Marga” şi alte drăgălăşenii ale Simonei Covaliu.

Păpuşile par a semăna între ele, dar niciuna nu-i la fel, pentru că fiecare s-a născut dintr-o anumită emoţie. Au, majoritatea, aceiaşi ochi rotunzi şi azurii, dar sunt diferite. Altfel de rochiţă, un pliu în plus, o rozetă, o fundiţă, una cu păr blond, alta cu păr roz, albastru sau roşcat, una cu două codiţe, alta cu 3 sau 4, o alta cu cârlionţi şi pistrui, păpuşile Simonei au caractere şi transmit stări.

„Ceea ce fac reflectă ceea ce sunt, ceea ce simt, ceea ce cred în acele momente. Păpuşile spun despre mine. La început aveau un gât foarte lung şi subţire şi mi-am dat seama că de fapt ele sunt eu cu gâtul meu lung ca de barză, pe care nu ştiu cum să-l mai acopăr. Am încercat să fac păpuşi cu guriţă cu buze pline, dar nu mi-au plăcut. Dacă eu nu m-am rujat niciodată, nu îmi fac nu ştiu ce machiaje, păpuşile mele sunt la fel” spune artista.

Îmi mărturiseşte că îi place să-şi stabilească obiective înalte, chiar dacă nu ajunge întotdeauna la ele. Îi place, de asemenea, să meargă la târguri cu jucăriile ei, pentru că acolo ia contact cu lumea, vede şi simte în direct reacţiile copiilor, în special, şi ale oamenilor mari. Bune sau rele, aceste reacţii o îndrumă.

„La un târg la Cluj a venit o fetiţă la standul meu, s-a uitat direct la o păpuşă, a luat-o în braţe şi a plecat mai departe. Era a ei, dragoste la prima vedere. Nu-ţi închipui câtă bucurie mi-a făcut reacţia acelei fetiţe. A venit maică-sa repede şi mi-a plătit-o, dar cred că, la cum o ţinea în braţe şi nu mai voia să-i dea drumul, eram în stare să-i dau copilului păpuşa gratis” îşi aminteşte Simona Covaliu.

Creatoarea de păpuşi mai spune că este mereu gata să înveţe de la artişti mai buni ca ea şi îmi povesteşte despre întâlnirea cu geniala Ana Ponta.

„Când soţul meu nu mai încăpea în casă de materiale, ace şi lânuri, îi spuneam să aibă răbdare că voi munci şi voi fi mai bună decât Ana Ponta. Apropo, nu s-a întâmplat asta nici astăzi… Ana Ponta este un adevărat maestru, foarte talentată, cea mai bună. Păpuşile ei de colecţie, unicate, sunt extraordinare.

Era înainte de plecarea în Africa când m-am dus la un târg, la Muzeul Ţăranului Român. A venit la mine o doamnă care se uita la păpuşi şi făcea doar «Mmm». Nu era de rău tonul, dar mă irita mormăiala ei. Spuneam în gând: «Măi femeie, dacă n-ai ceva bun de spus, pleacă, vezi de treabă!».

Femeia a început apoi să-mi spună că asta îi place, asta e frumos făcută, apoi s-a prezentat: «Ana Ponta». Wow! Să leşin… Eu doar visam s-o cunosc. Draga de ea m-a mutat de unde eram şi am stat mult la poveşti. Am fost şi în atelierul ei, unde mi-a arătat cum se face una şi alta şi am venit acasă şi cu maşina plină cu materiale. A fost o întâlnire foarte importantă pentru mine, cu această mare doamnă şi mare artistă” încheie Simona cu un ton de călduros respect.

„Poţi face orice, aşa cum trebuie, cu seriozitate, dar poţi să le faci râzând”

Păpuşile Simonei plac nu doar copiilor, ci şi oamenilor mari. Cineva, adult în toată regula, femeie cu carte, coaptă la minte, mi-a spus că micile făpturi din textile cu zâmbet dulce îi dau o stare de bine, o luminează. După ce am ţinut şi eu în mâini una, am simţit că nu minte.

Până la închisul în casă forţat de coronavirus, jucăriile Simonei Covaliu se găseau şi se vor regăsi curând nu numai pe site-ul ei de prezentare, ci şi în Librăriile Cărtureşti, una în Suceava, trei în Bucureşti şi două în Constanţa, precum şi în una dintre cofetăriile mari ale oraşului nostru. Una dintre ele a ajuns chiar „artistă”, ca recuzită într-un spectacol de teatru, în Bucureşti. Alte Dodo, Didi, Dede, Lola sau Luize au plecat în lume ca dragi şi inedite cadouri unicat, ajungând în Belgia, Grecia, Italia, în Canada sau Franţa.

Când toate s-au închis în luna martie a.c., artista s-a gândit că ultima grijă a oamenilor ei vor fi păpuşile, dar şi-a dorit continuitate, aşa că a mulţumit celor care le vor iubi mai departe, a redus considerabil preţul şi a avut cumpărători. Mai mult, dacă cei mai mulţi dintre noi am considerat vremea pandemiei un timp greu de suportat, pentru creatoarea de păpuşi a fost o perioadă în care au înflorit ideile precum şi un zâmbet nou, unul mult mai larg, pe chipul „odoarelor” sale.

„În perioada cât am stat în izolare am simţit nevoia să râd mai mult şi aşa a apărut «Mo», păpușa mea din vremea pandemiei. E mai veselă decât celelalte. E cea mai hlizită, de fapt. După o lungă perioadă în care n-am putut ieşi din tipic, n-am venit cu nicio schimbare, acum am multe idei noi. Au venit brusc cât a fost izolarea şi sper ca în curând aceste idei să se vadă la păpuşile mele. Ştiu că fetiţele îşi doresc balerine, prinţese, tot felul de eroine, aşa că le voi avea şi eu, dar vor fi balerinele MELE, prinţesele MELE, aşa cum le văd eu. În plus, continuăm şi dezvoltăm proiectul «Mirandatales», împreună cu Magda Grădinariu şi Io Raluca” m-a asigurat Simona.

Spune că deşi pictează şi desenează, crearea păpuşilor este pentru ea cea mai importantă activitate, profesie şi hobby. I-a fost dragă fiecare păpuşă care s-a născut din mâinile sale, dar n-a păstrat niciuna, pentru că cea mai evidentă formă de iubire este să te dăruieşti.

 „Mai bine le dau. Nu-mi pare rău să le dau, pentru că asta înseamnă să fac o bucurie cuiva. Cel mai mult îmi place când cei care-mi cumpără păpuşile îmi trimit imagini cu reacţiile copiilor sau ale adulţilor care le primesc. Reacţiile, bucuria lor, fac toţi banii” mărturiseşte ea.

Cu Simona Covaliu am vorbit nu numai despre copii şi păpuşi, ci şi mai multe despre umanitatea zilelor noastre, despre dreptate, libertatea de-a fi tu însuţi, de a fi în regulă şi deschis faţă de orice persoană pe lumea asta, indiferent de culoarea pielii, că poartă fustă sau pantaloni, cu condiţia să fie om. Iar pentru Simona, o condiţie primordială a umanităţii este capacitatea fiecăruia de a râde şi a se bucura.

„Zâmbeşte, râzi cât poţi de mult, în viaţa asta! Dacă nu râdem, nu ştiu, zău, cum am scoate-o la capăt. Când treci printr-o tragedie trebuie să-i lăsăm şi tristeţii timpul ei, dar n-o putem lăsa să ne invadeze. Trebuie să ne ridicăm şi să găsim puterea de a ne bucura din nou.

O grămadă de lume crede că dacă râzi mult eşti superficial. Haide, zău… Poţi face orice, aşa cum trebuie, temeinic, cu seriozitate, doar că în loc să le faci scrâşnind din dinţi, poţi să le faci râzând. Şi vă asigur ca vor ieşi mult mai bine.”