Puiucu

Puiucu era special. El se deosebea de toţi ceilalţi colegi de serviciu.

L-am cunoscut în vara lui 1978, când m-am transferat cu serviciul de la Electrotimiş Timişoara la Mecanică Suceava. Fusese primul meu şef pe aceste meleaguri. Avea un repertoriu de înjurături pe care nu le auzisem până la el şi nici după el. Pentru curioşi, nu le pot reproduce aici!

Când m-am căsătorit, întreprinderea mi-a aprobat să-mi iau ziua de sâmbătă liberă, ca de altfel şi „duminica lucrătoare”. Am forţat nota şi, de la mine putere, mi-am luat liber şi ziua de luni. „Unde-ai fost, măăăi?!”. Am dat-o în bâlbâială şi… a trecut.

Nu exista lună ca foştii mei colegi de birou să nu fie penalizaţi de acest individ. Eu am scăpat până în primăvara următoare când Puiucu (aşa îl porecleau mulţi, fiindcă era formula lui de început a unei discuţii, când urma să ţi se întâmple ceva rău!) i-a tot făcut observaţii unei colege, spunându-i acelaşi lucru în mai multe reformulări. Aveam impresia că este însărcinată şi începuse să plângă. Colegii de birou aveau cam la 50 de ani şi mă aşteptam ca măcar unul dintre ei să intervină. N-am mai putut răbda: „Eu cred că ajunge cât i-aţi spus!”. „Măăăi, tu să-mi dai mie sfaturi dincolo de poartă, măăăi…!” A lăsat-o pe colegă şi a mutat tot scandalul asupra mea. Am fost trecut şi eu pe lista penalizaţilor, inventându-mi un motiv pentru care chiar el – şi numai el – ar fi trebuit penalizat.

Aşa era el! Un fost coleg, pe când Puiucu lucra la alt birou, l-a întrebat: „De ce m-aţi penalizat, tov. inginer?!”. „Lasă, măăăi Puiucu, să fie acolo!”

Nu ştiu cum se făcea, că mereu fuma şi ţigări marca „Altora”. Aşa au mers lucrurile că, într-o zi, un subaltern de-al lui, inginer şi el, l-a rugat să-l învoiască să plece cu câteva ore mai devreme. „Iară, măăăi?!”. „Tov. inginer, da’ v-am dat ţigări…” „Bine, măăăi…, Du-te, măăăi!”

Tot pe când era la respectivul birou, un maistru i s-a plâns că avea nu ştiu ce probleme cu una dintre muncitoare, care lucra pe un strung exact vizavi (peste aleea din secţie) de masa şefului ei. Era o fată frumoasă şi armonios proporţionată. Purta pantaloni şi i se puteau ghici toate cele… Odată mi-a spus maistrul: „Mă îmbolnăveşte fata asta şi-i exact aici, în faţa mea!”. La reclamaţia făcută de maistru, s-a prezentat Puiucu: „Tu copchilă, îi fi tu făcută în ciuda…, dar să-ţi baţi joc de tovarăşul maistru, nu-i frumos!”.

Cât am fost colegi de birou, la pauza de masă, Puiucu gusta cam de pe la toţi. O făcea cu multă plăcere, după cum plescăia din buze.

Dacă îi dădeai cu împrumut un pix, ţi-l înapoia atunci când i se termina pasta.

Există o vorbă precum că „gura păcătosului adevăr vorbeşte”. Era din Burdujeni, o femeie de serviciu, la noi în fabrică şi, venind vorba despre Puiucu, ea a zis: „Îmi place de domnu’ inginer! Îi popular! Îi ca un cioban!”.

CONSTANTIN PAPUC