La Sfântul Gheorghe din Lod

Cu acea indescriptibilă stare sufletească de bine pe care ţi-o dă participarea la o slujbă, în cazul nostru la Sfânta Liturghie ţinută în Biserica Aşezământului Românesc de la Ierusalim, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, chiar de sărbătoarea Sfântului Gheorghe după Calendarul Iulian, duminică, 6 mai 2018, am plecat spre Tel Aviv, de fapt spre Lod (Lida, Lydda), oraş menţionat şi în Vechiul, şi în Noul Testament, aflat puţin mai la nord de capitala Israelului, pe pământul căruia făcusem primii paşi după aterizare, ca spaţiu în cuprinsul căruia se află Aeroportul Ben Gurion, important furnizor de locuri de muncă pentru populaţia aşezării. O populaţie de aproximativ şaptezeci de mii de locuitori, evrei şi arabi în proporţii asemănătoare, după ce în anul 1944 nu număra decât circa şaptesprezece mii, iar în războiul israeliano-arab din anul 1948, arabii au fost exilaţi din raţiuni strategice, pentru siguranţa circulaţiei între Ierusalim şi Tel Aviv.

În dreapta, construcţii, Ierusalimul se extinde. O peliculă betonată cu perforaţii, pentru ancorarea pământului, niciun grăunte să nu se risipească, să nu sară pe şosea, privelişte însoţită de comentarii sucevene: „Douăzeci de ani în proiect, douăzeci în execuţie! Un an? Un an!” Şi urmate după un timp de o afirmaţie uluitoare, provocată de asemenea de ce vedem: „Cea mai mare exportatoare de banane? România! Doi fraţi le iau de unde le găsesc şi le vând trecându-le prin gestiunea României!” Peisajul se înverzeşte. În stânga, lanuri de porumb – „Uite ce bine arată păpuşoiul!”, „A crescut frumos cucuruzul la ei!” Ne întoarcem la noi, pentru un însufleţit cântat: „C-aşa-i românul/Când se-nveseleşte/ Ca şi stejarul când înmugureşte”. „Sunt un pic naţionalist!”, suspină preotul, cântăreţ neobosit. În faţă, Marea Mediterană. Pe ţărm, oraşul vechi Jaffa. Îi facem turul, impresionaţi mai ales de precizarea că este înconjurat de garduri antifonice, „ca să nu strice liniştea locuitorilor”.

Până mi s-a spus, până am aflat de Mucenic, orice icoană care îl înfăţişa străpungând balaurul era un chip al lui Făt-Frumos. De altminteri, Biserica „Sf. Nicolae” din Vama a fost pentru mine în copilăria mică o carte de poveşti zugrăvită, pusă în ramă. De-abia la Câmpulung Moldovenesc, când am trecut în clasa a doua, Făt-Frumos a devenit Sfântul Gheorghe, cred că la primul 23 aprilie, ziua onomastică şi a lui Gheorghe Niga, soţul Zamfirei, una din surorile mai mari ale mamei, şi a lui Gheorghe Brînzei, de la Broscăuţi-Dorohoi, fratele cel mai mare al tatei. De fapt, într-un anume fel s-au contopit. Viteazul oştean de pe steagul lui Ştefan cel Mare mi-a fost dăruit târziu ca martir al creştinismului, nu ca informaţie, fireşte, ci într-o înţelegere care a coborât de la minte la suflet, ca o ploaie de primăvară din cer spre pământ, graţie cuvântului Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. L-am ascultat de câte ori am fost la Hramul Bisericii Sf. Gheorghe, celebra ctitorie ştefaniană, ocrotită de Sfânta Mănăstire Voroneţ, uimită şi încântată de prospeţimea cu care îi privea de fiecare dată icoana, în felul acela care îi era propriu, adică punând accent pe câte una din virtuţile pe care le întruchipa, buchet viu, acest fără seamăn eroul al credinţei, în faţa căruia, spunea, lumea noastră de azi trebuia să-şi plece ochii cu obrazul împurpurat de ruşine şi de căinţă. O lume însă în care nu totul era pierdut, credea cu tărie Înaltpreasfinţia sa, câtă vreme în mulţimea adunată în faţa podiumului împodobit cu crengi de brad, ştergare, flori şi covoare şi străjuit de icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, de mână sau în braţele părinţilor se vedeau, de la an la an, tot mai mulţi copii.

 Îmi plăcea după aceea să intru în Biserica Sfântului – sfinţilor Gheorghe şi Daniil Sihastrul – la o scurtă şi intensă întâlnire în singurătate, dacă poţi să fii vreodată singur într-un lăcaş de rugăciune, cu tânărul şi frumosul oştean însemnat de credinţa fierbinte în Mântuitor care mă privea din chenarul de trandafiri albi ca dintr-o fereastră cerească. Ce chip ne-ar fi arătat la venerabilă vârstă a arhiepiscopului Pimen? Iar ajunsă acasă, înainte de a scrie relatarea Sărbătorii pentru ziarul meu, „Crai nou” Suceava, îmi plăcea să recitesc paginile pe care i le închinase, închinându-le icoanelor sale, monahia Elena Simionovici: „Atât cea de pe contrafort, când Sfântul Gheorghe din Icoană săvârşeşte o minune ucigând balaurul, iar poporul păgân din Beirut s-a creştinat, cât şi cele de pe tetrapod sau de pe catapeteasmă, atrag luare aminte. Icoana de pe tetrapod, de proporţii reduse comparativ cu cea de pe Iconostas, este rodul harului unui pictor şi al unui teolog contemplativ îngemănaţi fericit într-un singur om. Sfântul are pe chip o frumuseţe fără egal, iar în privire i se citeşte nesfârşita iubire pentru Hristos. Închinătorii sau turiştii străini ce zăbovesc în faţa acestei Icoane sunt fascinaţi de frumuseţea şi expresivitatea ei. Mulţi dintre străinii care au fost atinşi sufleteşte de această minunată Icoană mi-au mărturisit că ar reveni în România, din îndepărtatele lor ţări, numai pentru a revedea Icoana Sfântului Gheorghe de la Voroneţ”.

Cuprinsă de gânduri, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în Lod. Sub un cer fumuriu, imaginea cu care mă întâmpină şi cu care va rămâne în memoria mea este frapantă: vârful unei sinagogi, semiluna unei moschei şi crucile bisericii ortodoxe încap într-o aceeaşi căutătură a ochilor, în dreptunghiul aceleaşi fotografii. Parcă m-aş afla într-un roman drag adolescenţei mele, „Talismanul” lui Walter Scott, în care se înfruntă cavalereşte creştini şi musulmani, şi pentru Ierusalim, şi pentru Lod. De altminteri, eroul său, Richard Inimă de Leu, regele Angliei, este cel care l-a ales pe Sfântul Gheorghe patron, ocrotitor al ţării sale, gest de care se leagă şi o altă denumire a localităţii în vechime, Georgiopolis/Gheorghipolis.

 Nu e nimeni să nu cunoască istoria Sfântului Gheorghe, dar acum, în faţa locaşului care apără şi cinsteşte mormântul său, pare că o auzim prima oară, atât de puternică este vibraţia fiecărui amănunt. Chiar dacă am ştiut că s-ar fi născut în Cappadocia, suntem, noi toţi care ascultă, ca şi preotul care povesteşte, de partea celor care îi susţin cu argumentele lor venirea pe lume aici, la Lod. Nu putem renunţa la bucuria ei, nu putem să nu o respirăm împreună! De altminteri, şi dacă ar fi să fie Cappadocia, mama sa era de aici şi aici i-a adus trupul martirizat. Fiindcă, ofiţer de mare vitejie în armata romană, şi-a periclitat întâi cariera militară, când l-a înfruntat pe împăratul Diocleţian cu refuzul închinării la zeii păgâni, şi-apoi a plătit cu propria viaţă credinţa în Iisus Hristos: „Toţi zeii neamurilor nu există! Dumnezeul meu a făcut cerurile şi este adevăratul Dumnezeu!” Torturile la care a fost supus sunt greu de imaginat, însă tăria tânărului şi mortul pe care l-a înviat în temniţă i-au făcut pe mulţi, au făcut-o pe însăşi soţia împăratului, Alexandra, să vină la credinţa în Mântuitor. Condamnaţi la moarte amândoi, Alexandra şi-a dat sufletul înainte de execuţie. Decapitat pe 23 aprilie/6 mai, Gheorghe a urcat în unele icoane cu propriul cap pe o tipsie, în altele cu coroana martiriului pe cap. În cele mai multe însă, cu mantia roşie a caznelor îndurate, călare, pe un cal alb ca zăpada, oriental, strămoş al calului arab de astăzi, se zice, omorând cu suliţa balaurul necredinţei.

O astfel de icoană în basorelief ne întâmpină şi deasupra uşii bisericii sale, a sa şi a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel deopotrivă, încăpătoare, cu bănci, cum am văzut şi la Atena, şi aceasta aparţinând de altfel grecilor. Precedată, se spune, de un lăcaş al Împăraţilor Constantin şi Elena pentru cinstirea mormintelor Sfântului Gheorghe şi a părinţilor săi, dărâmat când de alte credinţe, când de cutremur, reconstruit, la un moment dat reparat de cruciaţii lui Richard Inimă de Leu, biserica de acum a fost înălţată, pe locul unei foste bazilici creştine, în 1870, dar aprobarea cerută de Patriarhatul Greco-Ortodox de la Ierusalim autorităţilor otomane a fost condiţionată de cedarea unei părţi din suprafaţa cu ruinele bazilicii, astfel că locaşul de acum îi cuprinde doar partea nord-estică, iar în moscheea lipită de acesta continuă să existe o coloană din naosul bazilicii. Policandrele somptuoase aruncă o lumină mare, mai ales după mohorârea de afară. O mişcare haotică, dar plină de cuviinţă, ia în stăpânire biserica, unii încremenesc în faţa icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, icoană în straie scumpe, doar buzele mişcându-se abia perceptibil după şoaptele sufletului – au atâtea să-i spună, au adus cu ei atâtea nădejdi! -, unii vor să sărute moaştele Mucenicului păstrate într-o răcliţă de argint în altar şi scoasă de preot anume pentru noi, alţii vor să se roage la icoana sa şi a părinţilor săi, Gherontie şi Polihronia, şi ei martiri şi sfinţi, mulţi vor să ajungă întâi de toate la mormântul din cripta de la subsol, nu puţini la lanţurile în care a fost ţinut în perioada torturilor, în vreme ce preotul le înşiră necruţător: „A fost străpuns cu suliţa, rănit cu cuie în tălpi, chinuit cu greutatea unor lespezi de piatră pe piept, i s-a trecut cu roata peste trup, a fost îngropat în var, a fost biciuit cu vână de bou, i s-a dat să bea otravă…” Cu ochii în lacrimi unii, vreo doi cu o umbră de surâs care dispare fulgerător la atingerea fierului rece, se arată şi dintre aceia care doresc să simtă o clipă la gât ghiara sugrumătoare de la capătul lanţurilor. Un pârâu uman curge pe una dintre scări şi urcă necontenit pe alta, scări care duc la mormântul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, deasupra căruia se află un splendid sarcofag din marmură albă, străjuit la căpătâi de icoana care îl înfăţişează ca pe un tânăr şi frumos împărat, stând în picioare cu demnitatea învingătorului adevărat. Ţine crucea în dreapta şi suliţa în stânga. Cu crucea în dreapta şi suliţa în stânga este şi în basorelieful de pe sarcofag, doar că aici chipul are ceva copilăresc, ceva îngeresc, dulce şi strălucitor, spălat în mirul credincioaselor care îl răspândesc din sticluţe aduse special pentru întâlnirea aceasta şi-l adună, doar câteva picături, pe colţ de năframă, leac pentru suferinţele sufletului şi ale trupului.

La plecare, înainte de a urca în autocar, urmărim mâna care străbate strada printre clădirile de piatră nisipie, pe sub plete de palmieri şi sârme împodobite cu triunghiurile de pânză ale diverselor ţări din care vin pelerinii, ale căror oraşe sunt înfrăţite cu Lod, ţări, instituţii, lăcaşuri care îl au pe Sfântul Gheorghe ocrotitor, aşa cum l-a avut Cetatea de Scaun a Sucevei şi a rămas pe stema municipiului nostru. Mâna indică piaţa în care odinioară pe 3/16 noiembrie o mare sărbătoare populară, care sacrifica chiar şi un viţel, marca sfinţirea Bisericii Ortodoxe a Sfântului Gheorghe din Lod, eveniment păstrat în calendar ca „Aşezarea Moaştelor Sf. Mare Mc. Gheorghe în Lida”.

Îmi strâng înfrigurată umerii, deşi nu am atins lanţul, îi simt răceala, şi deşi nu a ajuns la mine, îi aud sunetul îndelung. Până mi se face dor de Bucovina la Sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi de brazdele de pământ înverzite cu suliţele ramurilor cu mâţişori chemând şi vestind primăvara.