Ana Lucan sărbătorită la împlinirea unui veac de existenţă

Căminul de bătrâni de pe lângă Mănăstirea „Sfântul Dumitru” din Vatra Dornei s-a umplut de zumzet în amiaza zilei de 19 februarie… Măicuţele rânduiau cele de cuviinţă pentru ceremonia programată la ora 13, dedicată decanei de vârstă a căminului, Ana Lucan, care împlinea o sută de ani… Camera ei, decorată de sărbătoare, a devenit neîncăpătoare pentru buchetele de flori şi pentru oaspeţi.

Refugiată din Nordul pierdut al Bucovinei, Ana este născută, conform buletinului, „în URSS”. Locul natal a fost cătunul Cireşel, satul Broscăuţii Vechi, regiunea Cernăuţi…

Ana a avut un destin demn de un roman. Nu şi-a cunoscut tatăl, Ioan Stepenciuc… Acesta s-a prăpădit înaintea venirii pe lume a fetiţei, din cauza unor răni primite în Primul Război Mondial.

Tatăl vitreg, stabilit în casa nevestei, Elisaveta, nu i-a oferit o copilărie adevărată… Supusă la munci şi pedepse încă de mică, Ana a învăţat să îndure, fără să crâcnească, munci şi pedepse, slugărindu-şi sora vitregă, mai mică, tratată ca o prinţesă. Elisaveta era o nevastă supusă. Chiar dacă o iubea pe Ana, nu putea să-i ia partea, pentru că al doilea soţ avea o fire violentă.

Ştiind chinul în care trăieşte fetiţa, o mătuşă, soră cu mama, o ia pe Ana la Cernăuţi, acolo unde se stabilise după căsătorie. O înscrie la o şcoală de fete, cu predare în limba germană, dar, copleşită de lipsuri şi greutăţi, mătuşa consimte s-o mărite pe nepoată, înainte ca aceasta să termine liceul, la 17 ani. Cu soţul, un grefier mare consumator de licori bahice, Ana nu poate face casă…

Se ajunge la divorţ, apoi la angajarea într-o casă respectabilă, de pe strada Iancu Flondor, ca menajeră, la început, apoi ca parteneră de viaţă a unui cunoscut avocat (cu studii şi doctorat obţinut la Universitatea din Viena, pe vremea Imperiului Austro-Ungar), al cărui nume Ana îl poartă…

Urmează al Doilea Război Mondial, primul refugiu, întoarcerea acasă, al doilea refugiu, la Turnu Severin, apoi stabilirea în Bucovina lor dragă, posibilă, doar că în partea de sud, după ce se impuse o nouă graniţă care tăia provincia în două părţi, fiecare aparţinând altei ţări… La Vatra Dornei, cuplul se mută de câteva ori din casă în casă, cu chirie. Domnul avocat îşi găseşte de lucru, ca jurist într-o întreprindere, iar Ana rămâne casnică. În 1968 rămâne văduvă, fără copii şi fără pensie. Ca să aibă din ce trăi, o vreme a vândut tot ce s-a putut vinde din ceea ce avea prin casă şi şi-a căutat de lucru. Cu studii neterminate, fără diplomă şi fără experienţă în vreun domeniu de activitate specific zonei, pe deasupra şi cu statutul de „refugiată”, Ana nu a avut nicio şansă de angajare. Aşa se face că devine din nou menajeră, servitoare adică, în casa unor dorneni înstăriţi, pentru câţiva lei pe lună, lucrând până după 75 de ani acolo, fără carte de muncă. A dus un trai mai mult decât sărăcăcios, precar chiar, reuşind ca, din truda-i fără odihnă, să-şi cumpere o „bujdă” în colonia muncitorească, să aibă un acoperiş al ei deasupra capului, să nu mai stea cu chirie. Fără bani, fără posibilităţi de întreţinere şi reparaţii, căsuţa a ajuns o biată colibă…

Nemaiputând lucra, şi-a luat inima în dinţi, a bătut la uşa primarului şi… i s-a oferit un prim ajutor social – o masă caldă la prânz, la „Cantina săracilor”.

Când am cunoscut-o noi, Ana avea aproape 77 de ani. După masa la cantină, se retrăgea în Catedrala „Sfânta Treime”, se închina şi se aşeza în absida din stânga, lângă un calorifer, încălzindu-se. Acasă nu avea lemne. Nu-şi mai făcuse foc de trei ierni şi trăia în condiţii greu de imaginat şi de suportat: odaie cu pământ pe jos, igrasie, pereţi scorojiţi. Utilităţi? Nici vorbă! Doar credinţa în Dumnezeu îi rămăsese neştirbită.

Frecventam şi noi Catedrala. Ne-a „studiat” mătuşa Ana cam jumătate de an, după care ni s-a adresat direct, privindu-ne ţintă: „Luaţi-mă dumneavoastră!…” Şi… am luat-o, adică am început să avem grijă de dânsa, aşa încât o considerăm ca făcând parte din familie.

Când nu s-a mai putut deplasa, am găsit înţelegere la maica Andreea, stareţa Mănăstirii „Sf. Dumitru”, care a primit-o în cămin.

Pe scurt, aceasta este biografia unui om defavorizat de soartă până la o vârstă înaintată, un om obligat de realităţile crude ale unei ocupaţii nedrepte să-şi lase toată agoniseala muncii şi să plece într-o pribegie nedorită şi extrem de grea.

De 12 ani, Ana se află în cămin, se simte bine, este iubită şi îngrijită.

La centenarul Anei, doi slujitori ai Domnului – pr. Antonel Busuioc, de la Parohia Poiana Negrii, şi protosinghel Nichifor Popescu, duhovnicul mănăstirii (şi al sărbătoritei) – au oficiat o slujbă specială de mulţumire. A fost prezent şi primarul oraşului, domnul Ilie Boncheş, care i-a adus flori şi daruri dulci, din fructe de pădure. Au venit de la Şcoala Gimnazială Nr.4, cu dar de vers, „Pământ de Cernăuţi”, autor, Paraschiva Abutnăriţei, şi „Bucovina, plai dumnezeiesc”, de Elena Leach, şi dar de cântec, elevi din clasa a IV-a A, împreună cu doamna lor învăţătoare, Viorica Afloarei. Rând pe rând, Olivia Acujboaie, Ştefan Gavriluţ, Cristiana Macovei şi Amalia Florea au recitat, cu toţii îmbrăcaţi în frumoasele costume populare bucovinene, iar talentatul Răzvan Ţabrea, cu vocea lui deosebită şi caldă, privind-o în ochii albaştri pe bunica Ana, i-a cântat şi cu sufletul lui pur, nu numai cu glasul, „Cântă cucu-n Bucovina“…

Asistenţa – cele patru măicuţe din mănăstire, celelalte bătrâne găzduite aici, mamele micilor artişti şi învăţătoarea lor, infirmiera de serviciu şi noi, Anica şi Emilian – „familia” ei, eram toţi cu ochii în lacrimi.

Emoţionante cuvinte au rostit pr. Antonel Busuioc, primarul Ilie Boncheş, subsemnata şi maica stareţă, stavrofora Andreea Rotar.

Daruri de flori a primit mătuşa Ana cum niciodată în viaţa ei, la vreo aniversare, n-a primit. N-au fost uitate nici colegele ei de cămin. Toate au primit ghiocei, semn că o nouă primăvară le bate la uşă, şi dulciuri. Tortul aniversar a fost savurat de toţi cei prezenţi, spre bucuria sărbătoritei, care a citit mesajul inscripţionat cu ciocolată fără ochelari, a conversat şi a răspuns la întrebări cu luciditate.

Au fost două ceasuri de frumuseţe spirituală, de încărcare sufletească, urmate de o adâncă meditaţie, pentru mulţi dintre noi, la viaţa care nu se ştie niciodată ce-ţi rezervă ca om trecător pe Pământ, de un îndemn de a fi mai buni, de a dărui, nu neapărat ceva material… O vorbă blândă, o îmbrăţişare, un vers, un cântec… mângâie, mult mai mult decât s-ar crede, pe bătrânii din cămine şi aziluri, aproape uitaţi de familii, de cei dragi…

A se reţine: „Dăruind, vei dobândi…”

ANICA FACINA