Muzica, izvor nelimitat de fericire pentru Neculai Creţu

> Neculai Creţu este interpret şi profesor de flaut şi de nai la Colegiul de Arte „Ciprian Porumbescu“ din Suceava din Suceava. Instrumentistul a transcris şi adaptat pentru flaut 149 de melodii lăutăreşti pe care le-a cules de la diverşi lăutari din întreaga ţară şi le-a adunat într-o „Antologie de melodii populare lăutăreşti”, convingătoare pledoarie pentru neuitare

 Flautul face parte din categoria instrumentelor de suflat de lemn, precum oboiul, clarinetul şi fagotul. Este cel mai vechi instrument muzical din lume, fiind documentate exemplare vechi de peste 40.000 de ani. Denumirea de „instrument de lemn” a rămas, cu toate că flautul modern este făcut din diferite materiale: nichel, argint, aur sau platină. Sonoritatea flautului diferă în funcţie de registru. În registrul grav, sunetul este mai închis, un pic întunecat, melancolic. În registrul mediu, sunetul flautului este luminos, moale, catifelat, iar în registrul acut, sunetul este strălucitor, penetrant. Rolul flautului în orchestră este foarte important. Putem chiar să facem o analogie şi să spunem că este echivalentul viorii I, deoarece are de cântat de multe ori linia melodică a lucrării, iar intervenţiile flautului sunt mereu auzite datorită timbrului său specific. În orchestră sunt trei sau patru flautişti, în funcţie de mărimea orchestrei, dar şi de repertoriul avut în vedere. Cel puţin unul dintre flautişti cântă şi la alt instrument, piculina. Aceasta este foarte asemănătoare cu flautul, dar mult mai mică şi cu un timbru foarte acut, făcându-se auzită peste toate instrumentele din orchestră. Aproape toate lucrările orchestrale au intervenţii solistice pentru flaut, care sunt scrise în mare parte în registrul mediu şi acut. Datorită timbrului său cristalin, dar şi datorită virtuozităţii sale, flautul este un instrument potrivit pentru a imita ciripitul păsărelelor. Sunt mulţi compozitori care au valorificat sonoritatea acestui instrument şi au scris solouri foarte frumoase pentru flaut care ne duc cu gândul la cântecul păsărilor.

Născut într-o familie ţărănească modestă în satul Găineşti, comuna Drăceni (astăzi, comuna Slatina) – tatăl său, Mihai, fiind muncitor forestier iar mama, Ana, croitoreasă – Neculai Creţu iubeşte muzica încă de mic şi învaţă de la un lăutar din Mironu, la început un pic din tainele fluierului, specializându-se ulterior la contrabas, flaut, nai, fluier, caval, ocarină şi acordeon.

„Cum aţi început să cântaţi?” l-am întrebat.

„De la vârsta de 4 ani mi-a plăcut să cânt, dar nu aveam condiţii. Într-o zi a trecut un om de la Valea Moldovei, satul Mironu, un lăutar care strângea haine vechi, pe care le cântărea şi oferea copiilor câte un fluieraş, câte un balon, câte o jucărie… Neavând ce să dau, pentru că părinţii nu erau acasă, fiind plecaţi la fân, pe deal, am luat flaneaua cea mai bună a tatălui, cu care acesta mergea la biserică, pulover de lână, foarte frumos, am oferit-o negustorului ambulant şi am primit în schimb un fluieraş. Tofiliţă Bradu se numea lăutarul pe care l-am rugat cu lacrimi în ochi să-mi dea fluierul despre care credeam că poate cânta singur. Nu numai că mi-a dat fluierul, dar m-a şi învăţat să cânt.”

„L-am rugat pe Tofiliţă să-mi cânte ceva. Şi mi-a cântat un cântec vechi, care se numea «Sus la munte la Muscel». Atât de atent m-am uitat la el cum îşi mişcă degetele, încât, după foarte puţin studiu, am reuşit să cânt şi eu acel cântec. Seara, când s-a întors tata, i-au spus vecinii cât de frumos cântă feciorul. Tata le-a răspuns ferm că feciorul lui nu cântă, pentru că dimineaţa când părinţii au plecat la câmp eu nu cântam, brusc seara cântam.”

Foarte multe melodii le-a învăţat Neculai Creţu de la acel lăutar din Mironu, pentru că făcea foarte des „escapade” în Mironu, satul ţiganilor lăutari, de foarte multe ori fără ştirea părinţilor. Foarte des îl prindea noaptea la Mironu şi, fiindu-i frică să traverseze pădurea pentru a se întoarce acasă, înnopta acolo.

„Tata intra în alertă, mă căuta disperat pe prund, în apă, în fântână se uita să vadă dacă nu m-am înecat, întreba vecinii dacă nu m-au văzut. A doua zi, când veneam, primeam o chelfăneală pe cinste. Luam bătuta, iar a doua zi plecam din nou pentru că îmi era drag. Şi aşa am învăţat. Concret, am învăţat de la un om neştiutor de carte, care, curios, mi-a transmis nişte lucruri (scrie în prefaţa cărţii) pe care aveam să le descopăr mult mai târziu, la Conservator. «Nu trebuie să faci salturi când acompaniezi la acordeon», spunea el, «ci trebuie să ţii mâna rotundă ca o portocală, pentru că în momentul salturilor se produc distorsiuni armonice care nu plac auzului. Dacă ţii mâna rotundă şi faci armonia aşa, ca într-un cerc, cum ai ascunde o portocală, spunea el, încât tot cadrul tonal se roteşte numai împrejurul palmei deschise…». Am văzut cum profesorii de pian dădeau elevilor lor acelaşi sfat, înlocuind însă portocala cu mărul. De unde oare ştia omul toate acestea? Nu cunoştea legile armonice, era analfabet, nu putea nici măcar să se semneze. Urechea îi spunea că nu sună bine şi într-adevăr aşa este. M-am gândit cu strângere de inimă că lăutarul meu ţigan folosise numele unui fruct care-i era interzis din cauza sărăciei. El evita inconştient greşeli grave precum directismul general, cvintele şi octavele paralele.”

După şcoala primară pe care o face în satul natal, Găineşti, Neculai Creţu urmează cursurile Liceului de muzică din Iaşi, părinţii făcând eforturi mari pentru a-l întreţine.

„Tata ducea câte o căruţă de lemne şi câştiga câte 25 de lei pe care mi-i trimitea mie la Iaşi. Mama era croitoreasă, cosea câte o pereche de pantaloni şi câştiga tot 25 de lei. Când venea tata acasă îi spunea mama că ea a câştigat tot 25 de lei, dar îi era milă de el că mergea prin frig, în timp ce ea câştiga muncind la căldură. Dar după ce am început să cânt, am câştigat bani şi le dădeam eu părinţilor mei. Cât lua tata salariu într-o lună eu câştigam într-o singură noapte. Din clasa a VII-a m-am întreţinut singur.”

„În momentul în care am venit la Colegiul de Arte din Suceava, exista un deficit de cadre didactice, astfel încât a fost nevoit să predea flaut, clarinet şi pian secundar.” Ştie să cânte la flaut, clarinet, taragot, nai, caval şi fluier, digitaţia fiindu-i formată de la 4-5 ani. Fluierul l-a ajutat să poată avea o tehnică deosebită pe flaut.

„De ce aţi ales flautul şi nu alt instrument?” l-am mai întrebat.

„Când am terminat clasa a IV-a la Găineşti, am văzut un anunţ în «Zori noi», cum era atunci, că se dau examene la Liceul de Muzică din Iaşi. Când i-am spus tatei, s-a speriat, pentru că eram săraci, nu credea tata că mă poate întreţine. Am luat examenul, dar, nefiind elevi la contrabas, normal că am fost repartizat la acest instrument. Am făcut clasa a V-a la contrabas. Plângeam şi scriam scrisori acasă să mă ia înapoi, pentru că nu vreau să cânt la bunicul viorilor (râde copios – n.a.) care sună prea gros, că vreau la alt instrument sau dacă nu eu vin acasă.”

„A venit tata şi a cerut directorului să mă dea la un instrument de suflat. Când tata a spus că ştiu să cânt la fluier, am dat o probă aşa, ad-hoc, l-am impresionat şi s-a gândit că ar fi bine să cânt la flaut pentru că se aseamănă cu fluierul. Când a venit profesorul de flaut care cânta şi la Filarmonica din Iaşi, m-a întrebat dacă îmi place acest instrument. Dar eu habar n-aveam ce-i ăla flaut. Nici televizor nu aveam, nici radio, trăiam cu lampă, cu opaiţ acasă. Nu aveam nici curent electric, dar am zis hotărât că îmi place doar pentru a scăpa de contrabas. Şi am trecut la clasa de flaut. Când profesorul mi-a prezentat flautul, nu am mai avut răbdare să-l asambleze, l-am luat fără cap şi am început să cânt ca la fluier. Mi-a zis profesorul: «Stai bă, nu aşa!».”

„În trimestrul întâi al clasei a VI-a i-am depăşit pe cei care începuseră flautul din clasa a V-a; în trimestrul al II-lea i-am depăşit şi pe cei din an cu mine; în trimestrul trei i-am depăşit şi pe cei de clasa a VII-a, treceam rapid prin materie, iar în clasa a VII-a deja începusem să cânt la nunţi cu flautul, cu Emil Drosu (1932-2009 marele clarinetist şi solist al Orchestrei „Doina Moldovei” din Iaşi). Pe vremea aceea Emil Drosu era recunoscut în toată ţara, avea scoase două viniluri. Cântam cot la cot cu el.”

„În clasa a VIII-a cântam deja Concertul în Re Major de Mozart, pe care îl fac elevii în clasa a XII-a, foarte greu. Fluierul pe care l-am deprins în fragedă copilărie m-a ajutat enorm. Grifura fluierului doar am aplicat-o pe flaut.”

„Cum aţi evoluat după terminarea Liceului de Muzică?”

„La terminarea liceului, s-a ivit un concurs organizat de Agenţia Română de Impresariat Artistic (ARIA), pentru două locuri în cadrul Filarmonicii din Bernsburg. Am luat concursul, dar nu am putut pleca din cauza Securităţii. Din cauza mea au fost anchetaţi tata, fraţii mei. Au spus că suntem trădători de ţară, că nu se poate aşa ceva. În realitate, cred că am stricat apele altcuiva luând concursul, pentru că în cele din urmă a plecat altcineva în locul meu.”

Neculai Creţu a făcut Conservatorul la 23 de ani de la absolvirea liceului, la îndemnul soţiei sale, Maria Creţu. Din cauza lipsurilor materiale, a preferat să cânte la nunţi şi la diverse evenimente plătite foarte bine, asigurându-şi un trai decent.

„Am început Conservatorul la 39 de ani şi l-am absolvit la 44. Am absolvit în anul 2000. Toată lumea mă întreba unde am făcut Conservatorul, iar mie îmi era ruşine să spun că nu am studii superioare şi spuneam unde am făcut liceul, la Iaşi. Ei înţelegeau că am făcut Conservatorul, dar eu cântam fără.”

Cât timp a fost „bătrân student”, Neculai Creţu a cântat la Opera Română din Iaşi ca prim-flautist, în orchestră, pentru a se putea întreţine în facultate, făcând zilnic naveta între Mălini şi Iaşi. Se trezea la ora 4 dimineaţa pentru a ajunge la 7 dimineaţa în Iaşi… După absolvirea Conservatorului a părăsit Opera din Iaşi, preferând cariera didactică în cadrul Colegiului de Arte „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

„La începutul studenţiei eram proaspăt căsătorit a patra oară (zâmbeşte) cu femeia pe care am cerut-o prima oară şi care vreme de 20 de ani m-a tot refuzat. Deci la noi e o întreagă poveste, aşa ca la Alexandre Dumas. După 20 de ani a spus da. Eu am sperat că ea va fi soţia mea. Vreme de 20 de ani am tot întrebat-o. După ce mă refuza, mă însuram, dar făceam în aşa fel încât să fiu vecin cu ea. Cântam toată noaptea să văd cum reacţionează, să îşi amintească că o iubesc; şi îi cântam melodiile preferate. Niciodată nu m-a reclamat la Poliţie că nu poate dormi de răul meu. După fiecare divorţ o ceream în căsătorie şi iarăşi eram refuzat. Şi am divorţat de a doua soţie, apoi de a treia. După ultimul divorţ a rămas uimită că nu mi-am luat gândul de la ea. A acceptat în cele din urmă, dar aşa, îndoită. După o săptămână mi-a spus că dacă ştia că ne înţelegem aşa de bine, nu mă refuza cu 20 de ani în urmă. Şi, într-adevăr, suntem cei mai fericiţi din judeţ. Să fie toată lumea fericită cum suntem noi. Atât de dragă mi-a fost, încât multă vreme nu mi-a venit să cred că este soţia mea. Fiind colegi pe atunci la Şcoala Mălini, mi se întâmpla să mă adresez ei cu apelativul «doamna profesoară».”

…Aşadar, traiectoria profesională a lui Neculai Creţu s-a modificat după absolvirea Conservatorului. A părăsit Opera din Iaşi pentru a deveni profesor de flaut într-un oraş mai mic, în Suceava, fără perspectivele profesionale care i s-ar fi deschis la Iaşi, mai ales după ce şi-a reconfirmat talentul!

„În momentul în care am venit la Colegiul de Arte din Suceava, exista un deficit de cadre didactice, astfel încât am fost nevoit să predau flaut, clarinet şi pian secundar. Ştiu să cânt la flaut, clarinet, taragot, nai caval şi fluier. Digitaţia mi-a fost formată de la 4-5 ani. Fluierul m-a ajutat să pot avea o tehnică foarte bună pe flaut.”

„Am vrut să predau fluier ca în Republica Moldova, dar am avut oprelişti serioase din partea forurilor diriguitoare de la Bucureşti, care mi-au explicat foarte sec că fluierul nu este instrument folcloric. Mi-au spus că sunt instrumente folclorice numai cobza, naiul, cimpoiul. I-am întrebat cine a apărut mai întâi, flautul şi clarinetul, iar apoi fluierul? S-a hotărât că fluierul nu este instrument, deci nu se poate preda.”

Sprijinit de fostul director adjunct al Colegiului de Arte „Ciprian Porumbescu”, Suceava, profesorul Sever Dumitrache, Neculai Creţu a reuşit destul de greu să introducă naiul ca instrument de studiu, deşi nu a fost aprobat studiul acestui instrument.

„Am elevi care cântă la nai precum Gheorghe Zamfir. Sunt mulţumit. Am crescut o pepinieră de naişti redutabili. Cât voi mai avea până la pensie, voi mai preda. Chiar şi pentru un singur elev care doreşte să înveţe voi veni şi pentru acela. Am avut o elevă căreia i-am donat un flaut, era dintr-o familie numeroasă, şi astăzi mă bucur nespus pentru acel gest, fiindcă acea persoană este profesoară de teorie şi solfegii la Liceul de Muzică din Braşov. I l-am dat cu lumânare aprinsă. «Spune bogdaproste, de astăzi înainte ăsta e flautul tău!» Tatăl fetei m-a impresionat profund. A venit cu o sticlă de vodcă «Săniuţa» să-mi mulţumească. N-am vrut să o primesc, dar de ruşine am primit-o…”

„Cum vă explicaţi atracţia extraordinară pentru muzica lăutărească, pentru muzica rromilor, a ţiganilor, dumneavoastră fiind român?”

„Am fost fascinat de timbrul sonor al viorii lăutarului. În lungul şir de ani, am cântat în faţa unui public variat, la fluier, acordeon, flaut şi alte multe instrumente muzicale, iar în vremea studiilor universitare, făcute mai târziu decât alţii, aveam să constat cât de mult îi datorez, în domeniul consonanţelor sonore, primului meu dascăl, lăutarul cel neştiutor de carte. Muzica populară lăutărească m-au atras întotdeauna. Stilul lăutăresc este acelaşi, indiferent dacă lăutarii sunt ţigani (şi aceştia par să fie cei mai mulţi), români sau alte naţionalităţi.”

„Există diferenţe între muzica lăutărească şi cea populară? Ambele sunt creaţiile poporului, sunt anonime…”

„Deosebită de folclor, muzica lăutărească se remarcă prin ornamentaţia bogată, melismatică densă, navigarea lejeră prin cadranul tonal, legături şi accente melodice speciale şi, nu în ultimul rând, prin improvizaţie (tipică şi stilului muzical folcloric, exemplul clasic fiind doina).”

„Tot legat de diferenţele dintre cele două stiluri muzicale, se impun câteva precizări esenţiale: accentele melodice şi mordentele executate pe timp în folclor şi, dimpotrivă, pe contratimp în muzica lăutărească.”

„Spuneţi-ne câteva cuvinte despre alcătuirea «Antologiei de melodii populare româneşti»”…

„Înseamnă, în primul rând, o datorie de onoare. Îndemnul de a aduna într-o carte melodii lăutăreşti mai vechi şi mai noi izvorăşte din dorinţa de a contribui, cât de puţin, la conservarea acestui gen de muzică, supus în prezent multor influenţe şi transformări. O abordare a muzicii lăutăreşti nu poate face abstracţie de rolul pe care l-au avut în evoluţia ei, pe parcursul câtorva secole, lăutarii rromi.”

„Mulţi muzicologi susţin că, de fapt, muzica lăutărească este muzica rromilor. Dumneavoastră ce părere aveţi?”

„Cercetarea a stabilit că pentru majoritatea lăutarilor din Muntenia şi o parte a celor din Moldova, muzica ţigănească este tot una cu muzica lăutărească. Unii muzicanţi spun chiar muzica «lăutărească-ţigănească», ceea ce duce la concluzia că muzica lăutărească are o componentă etnică ce nu poate fi ignorată. Dar nu poate fi ignorant nici faptul că reprezentanţii altor etnii, de exemplu eu, au îndrăgit şi interpretat corect muzica lăutărească.”

„Fie-mi îngăduit să adaug că, pentru mine, a fost un compliment afirmaţia unui muzicant rrom care după ce m-a auzit cântând (fiind eu şi cam brunet şi cu mustaţă), mi-a spus cu bucurie: «Tu eşti d-ai noştri!». Ce poţi răspunde într-o astfel de împrejurare, dacă eşti convins că muzica nu are frontiere? Cu alte cuvinte, acest complex de evenimente create de destin a constituit argumentul «Antologiei». Este vorba mai exact despre viaţa dumneavoastră!”

„Toate acestea au constituit pentru mine destule motive pentru a dori să adun laolaltă melodii lăutăreşti interpretate cu mare virtuozitate de instrumentişti mai vechi – Marcel Budală, Ion Onoriu, Fărâmiţă Lambru, Toni Iordache, Emil Drosu – sau mai noi – George Udilă, Romică Tabeică, Mirel Roman, Marian Ciuraru, Viorel Fundament şi mulţi alţii. Le-am cântat de foarte multe ori pe fiecare, o parte dintre ele se regăsesc pe un CD care însoţeşte «Antologia». Ele pot fi adaptate pentru orice instrument, cu condiţia să fie respectată tonalitatea. Cea mai mare grijă a mea a fost să redau ornamentaţia exactă, tipic lăutărească, pe de o parte, precum şi inflexiunile modulatorii care diferenţiază un interpret de altul.”

Muzica interpretată şi promovată de Maestrul Neculai Creţu îşi are rădăcinile adânci şi sigure în folclorul românesc, a cărui sevă este dătătoare de viaţă. Muzicianul preia această esenţă şi o transformă într-un produs artistic vechi nou original, de cea mai bună calitate, universal valabil. Momentele interpretativ-creative aflate în „Antologia de melodii populare lăutăreşti”, pe care virtuozul instrumentist o lasă în dar posterităţii, sunt iscate exclusiv pe canavaua meloritmurilor folclorice şi lăutăreşti autohtone, se definesc fiecare în sine cizelate drept giuvaeruri sonore ale căror distinctive atuuri rămân diversitatea policromă a formulărilor, a arhitecturilor muzicale şi virtuozitatea manifestată atât în intervenţii individuale, cât şi în ansamblu. Partiturile din carte sunt atât de exacte încât păstrează ornamentaţia, trilurile, apogiaturile şi grupetele originale, aşa cum le cântă lăutarii. Totodată se cuvine relevat apreciabilul interplay (interacţiunea liberă a ideilor muzicale improvizate) ce îl integrează pe interpret într-o lume de trăiri unitare; în acest sens, fluenţa depănărilor sonore pline de naturaleţe ne aminteşte involuntar de titlul volumului „Măiestrie fără efort”, semnat de muzicianul american Kenny Werner… În procesul fuziunii cu lăutăria, folclorul românesc pus pe note de „Puiuţu” intervine multiplu în discurs, de la el preluându-se elemente de melos, pulsaţia ritmică, vitalitatea specifică a întruchipării timbrale reprezentate de flaut. În chip inspirat numit generic „Dor de cântec românesc ” – el însuşi semnificativ ca rezonanţă –, discul maestrului Neculai Creţu, care însoţeşte preţioasa carte, poartă cu sine un aer de prospeţime, o trăsătură de accesibilitate necăutată ce îl face dintru început, de la primele sunete, foarte plăcut auzului. Firescul expresiei nu exclude însă plurivalenţa mijloacelor de exprimare utilizate adesea cu ingeniozitate. Dezinvoltura vădită de înzestratul instrumentist lasă ascultătorului senzaţia de ludic, de joc exuberant, liber de oricare constrângeri. Astfel, este suficient să susţinem ca argumentare secvenţele în care instrumentul evoluează la unison cu o tehnică ieşită din comun. Dar mai presus de toate, gestul său recuperator este o sensibilă şi convingătoare pledoarie pentru neuitare, ne spune, în prefaţa cărţii, profesorul universitar Gheorghe Duţică.

LUCIAN DIMITRIU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI