Despre cartea „Racovăţ, satul refugiaţilor”

Stejarul secular martor la naşterea satului

Cartea „Racovăţ, satul refugiaţilor” a fost lansată la Căminul Cultural din Proboteşti, regiunea Cernăuţi, Ucraina în data de 22 ianuarie 2020, având autorii col. (r.) Dumitru Găină şi pr. prof. Teodor Cătălin Budacă. Dovezile, povestirile şi mărturiile despre perioada grea a refugiului, au reprezentat un mic omagiu adus, de către autori, tuturor celor care au trăit suferinţa în perioada 1940-1945-1947, cu urmările şi greutăţile inevitabile momentului.

Evenimentul a fost moderat de Tatiana Tutunaru-Bârzu, profesoară de limba şi literatura română la şcoala din Proboteşti, şi Adrian Topală, coordonatorul căminului cultural, care au inclus un spectacol folcloric şi literar. Copii şi tineri din satul Proboteşti au recitat poezii din creaţia scriitorilor Vasile Tărâţeanu, Simion Gociu, Grigore Bostan, au venit cu dansuri şi cu cântece în faţa publicului adunat din cele două părţi ale hotarului între două ţări.

Au luat cuvântul primarul localităţii Târnauca, Ion Pantea, profesori, preşedintele consiliului raional Herţa, Victor Ciuclea, părintele paroh al bisericii din sat, reprezentanţi ai mediului asociativ românesc care au sprijinit acest eveniment (Societatea „Golgota” a Românilor din Ucraina, Liga Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuţi, Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, Centrul Media BucPress, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu” şi Societatea Bibliotecarilor Bucovineni).

Cartea apărută la Editura „Sf. Mina“, 2019, prezintă istoria scurtă şi plină de dramatism a satului Racovăţ din comuna Pomârla, judeţul Botoşani, aduce mărturii istorice despre „un timp al suferinţei şi al răului în istorie”, aşa cum spune prof. dr. Gică Manole, în prefaţa volumului.

„Satul meu de la hotare/ Vatră de refugiaţi,/ Ai fost leagăn de-alinare/ Multor dezrădăcinaţi“ (Dumitru Găină).

Dumitru Găină s-a născut la 15 octombrie 1960, în localitatea Fundu-Herţii, judeţul Botoşani, fiul lui Vasile şi al Mariei, locuind în satul Racovăţ până în toamna anului 1971. A învăţat la şcoala satului natal, apoi la Bucureşti şi Adjud. A absolvit Liceul Industrial Nr. 2 din Dorohoi, apoi Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, obţinând gradul de locotenent. Îşi începe cariera militară în satul natal, Racovăţ. Urmează cursurile Facultăţii de Litere, Istorie-Filosofie în perioada 1997-2002. Cu gradul de colonel, în anul 2006 îşi termină cariera militară. Este căsătorit (1980) cu Maricica Găină şi are doi copii: Gabriela şi Mirela.

Înainte de prefaţa cărţii „O carte-document“ îşi aminteşte de bunicul său, Găină Vasile, unul dintre întemeietorii acestui sat:

– Bunicule, ce ar fi mai bine să mă fac când o să fiu mare?… poliţist, doctor, profesor, pompier…?

 – Băiete, e plină lumea de ei, tu să te faci OM, sunt foarte puţini!

Părintele Teodor Cătălin Budacă, unul dintre autorii volumului, a oferit detalii cu privire la conţinutul acestei cărţi: „Sunt mărturii vii privind momentele din 1940–1944, perioadă în care au fost strămutaţi din vatra lor strămoşească în noul sat înfiinţat mai târziu – Racovăţ şi în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, o parte a locuitorilor satului Proboteşti (astăzi aflându-se în Ucraina n.r.) fug din calea duşmanului lăsând în urmă munca lor. Un lucru interesant este că ei nu pleacă departe, ci la câţiva kilometri spre sud, în locurile lor unde îşi păşteau animalele, iar aici au construit un nou sătuc. Momentul strămutării a fost unul dramatic, pentru că nu au fost lăsaţi să aducă nimic de acasă cu ei, iar 429 de persoane s-au mutat din Proboteşti în Racovăţ, unii dintre ei fiind despărţiţi de familiile lor mulţi ani. De ce s-a întâmplat acest lucru? Mulţi m-au întrebat de ce am scris această carte şi nu pot să nu mărturisesc că atunci când vezi pe chipul unui bătrân un val întunecat de tristeţe şi durere de multe ori alinate prin lacrimi, nu poţi să nu te întrebi ce greutate apasă acel suflet. După momentul în care ei s-au descărcat sufleteşte, mi-am dat seama că nu poţi să laşi uitării trăirile lor. Acestea trebuie scoase la lumină. Această carte ne dorim să fie o mărturie a faptului că, prin greutăţile şi încercările suportate, aceşti oameni au rămas aproape de glia strămoşească şi de fraţii lor, însă, din fericire pentru ei şi pentru noi, nu în Ucraina, ci în România, formând astfel un sat micuţ, dar cu suferinţe mari”.

Pr. prof. Teodor-Cătălin Budacă s-a născut la 15 mai 1980, în localitatea Bicaz, judeţul Neamţ, din părinţii Toader şi Georgeta. Căsătorit cu Corina Mariana Budacă în anul 2007 şi au împreună trei copii: Maria Teodora, Sofia Ioana şi Alexie Serafim. A urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sf. Ioan Iacob“ din Dorohoi (1994-1999), apoi pe cele ale Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ – Iaşi (2005), urmate de studii la Facultatea de Hidrotehnică, Universitatea „Gh. Asachi“ – Iaşi (2006). A absolvit în 2011 cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, iar în anul 2018 – Universitatea „Ştefan cel Mare“ – Suceava. În prezent este preot paroh la Parohia „Sfinţii Voievozi“ – Racovăţ, Protopopiatul Dorohoi, comuna Pomârla, judeţul Botoşani, şi profesor la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. Ioan Iacob“ din Dorohoi.

Cartea „Racovăţ, satul refugiaţilor“ ne vorbeşte despre dragostea fiilor satului pentru oamenii şi pământul unde s-au născut. Autorii ne-au adus cu o recunoştinţă deosebită mărturiile sătenilor despre acele vremuri grele din anul 1940 şi ne-au avertizat: „Români, vegheaţi la suferinţele neamului vostru! Aflaţi Adevărul! Nu uitaţi moartea atâtor eroi nevinovaţi! Iubiţi-vă pământul Patriei! Fiţi oameni drepţi şi cinstiţi!“.

Satul Racovăţ poartă numele pârâului care trece prin acest sat. De la bordeiele cu lumina asigurată de opaiţ sau candelă, satul a început să fie electrificat după 1972. Principala activitate a sătenilor a fost şi este munca pământului şi creşterea animalelor, tâmplăria, cojocăria, croitoria, pomicultura, viticultura şi creşterea albinelor, în funcţie de pasiunea fiecăruia. Mulţi fii ai satului, plecaţi în diferite oraşe din ţară sau în străinătate, pentru a-şi găsi un loc de muncă mai bun, s-au întors în satul natal. Ne descrie col.(r) Dumitru Găină: „Aş fi vrut să mă întorc în casa părintească şi să o reconstruiesc, dar odată cu mutarea părinţilor mei la Dorohoi, au vândut casa unde am crescut, fiind astfel nevoit să fac alta, ceea ce am şi făcut. Mai mult decât atât, am adus şi părinţii înapoi în satul lor, dar într-o casă nouă. […] Glasul mierlei în zorii zilei, pâlcurile de viorele, brânduşe şi toporaşi din poieniţele huceagurilor aflate pe dealurile dimprejur, foşnetul crengilor în urma vântului care aleargă printer copacii pădurii ce încinge satul ca un brâu, au darul de a mă face nostalgic şi a-mi aduce aminte de anii copilăriei, când în vâltoarea jocurilor acestei vârste, nu descoperisem aceste minunăţii.“ Despre priveliştea dimineţii satului ne vorbeşte autorul cu o deosebită plăcere că era atât de frumoasă de jur împrejur încât îi pare rău că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu darul picturii, pentru a reda minunatele privelişti ce-i fac o stare de mulţumire. Fiind un admirator fidel, Dumitru Găină aşteaptă un abil mânuitor al penelului care va imortaliza priveliştea şi-i va inspira pe mulţi cititori, scriitori, istorici, pictori.

Despre punctul de graniţă de la Mamorniţa, stabilit din greşeală (prin pactul Ribbentrop-Molotov), completează bunica autorului, Pavel Elena: „s-a amplasat un gard de sârmă ghimpată, cu rachete de semnalizare… De multe ori proprietarii erau umiliţi, iar femeile batjocorite.“ Câţiva săteni au încercat să mute parii înfipţi de ruşi, mai spre Proboteşti. „Numai că Petrea Găină în nopţile care au urmat, împreună cu alţi prieteni, mutau parii mai la vale, pe şes spre Proboteşti, în special pe direcţia stejarului care este şi astăzi lângă şosea, în speranţa că în vâltoarea evenimentelor ruşii n-o să-şi dea seama că graniţa a fost mutată mai spre sat. Numai că ruşii au observat şi ziua duceau gardul înapoi şi tot aşa vreo 2-3 nopţi până când au pus ruşii pază permanent şi, într-o noapte, s-au auzit câteva focuri de armă, … de atunci n-am mai auzit să mute cineva gardul şi aşa o rămas până astăzi. Ruşii o întărit atunci paza şi mai serios şi trăgeau în oameni fără să mai întrebe nimic…“

Despre cimitirul satului pentru care locul a fost ales prin hotărârea majorităţii sătenilor şi hotărârea dată de Sfatul Popular Fundu-Herţii, s-a donat locuitorilor satului Racovăţ un teren de 0,38 ha, pe dealul Mare, unde să se amenajeze locul de veci pentru sătenii din Racovăţ. Terenul a aparţinut anterior trasării graniţei satului Proboteşti ca loc de păşunat. Conform adnotărilor existente, în ziua de 15 mai 1959 a fost ridicat clopotul şi pus la locul său în clopotniţă. Sfinţirea s-a săvârşit în Duminica Rusaliilor (Duminica Mare) de către preotul Isaia Bodnaraş, eveniment la care au asistat aproape toţi racoviţenii.

Bisericuţa cimitirului, refăcută pe acelaşi loc unde a fost construită cea veche, sub formă de corabie, lungă de 16 m şi cu o lăţime de 7 m, îmbrăcată în haine noi având un aspect de proaspăt şi curat, stă cu uşile solide din stejar deschise parcă pentru a îmbrăţişa credincioşii ce vor să intre în ea. Pace, odihnă şi linişte… sunt trăirile care te cuprind imediat după ce ai păşit pragul bisericii. Hramul satului este sărbătorit în ziua de 8 noiembrie de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. După anii 1950, de hramul satului se făceau hore pe şesul de lângă şcoală, unde cânta fanfara. Aceeaşi atmosferă exista şi cu prilejul sărbătorilor de Paşti sau de Crăciun. Drama populaţiei din sudul Bucovinei (având în vedere că la 2 aprilie localitatea Herţa a intrat sub ocupaţia sovietică) trăită în anul 1944, a lăsat în sufletul bucovinenilor şi conştiinţa românilor o rană adâncă, nevindecată şi astăzi. Dar la toate acestea s-a adăugat seceta cumplită din 1946, ce a pus stăpânire pe teritoriul Moldovei şi Bucovinei. Una din mărturiile cutremurătoare ale Iulianei Prodan, mătuşa autorului, inundând ochii cu lacrimi, spunea: „… nici nu-mi vine să mă mai gândesc la situaţia de atunci, probabil n-ai să mă crezi… mânca lumea coajă de copac, rădăcini din pământ dacă mai găseau, că pe pământ nu mai crescuse nimic… sfecla furajeră rasă, de la siloz o luau oamenii, o fierbeau şi beau zama aceea… rupeau beţele de la soreancă şi scoteau miezul din mijloc şi-l mâncau.“

Trebuie să fie amintiţi Dăscăliţei Dumitru şi Adam Pintilei, care au fost implicaţi în problema foametei şi au asigurat cu ajutorul altor consăteni o cantină pentru supravieţuirea celor mai săraci, dar au şi murit oameni de foame în acea perioadă. Atunci când îşi reaminteau perioada foametei se întunecau la faţă şi oftau greu înainte de relatare: „a fost groaznic… căutam coji de cartofi rămase de cine ştie când şi le fierbea mama cu tărâţe… şi astea când mai avea, când nu, beam zama aia de la cojile de cartofi. Când mergeam după bureţi, de multe ori nu mai găseam pentru că-i culegeau alţii şi noi luam bureţii cu viermi, îi fierbeam şi îi mâncam. Nu mai spun de câte ori ne culcam flămânzi; mama avea o vorbă, dacă ţi-i foame, bea, draga mamei, o cană de apă şi culcă-te… lasă că mâine o să găsim ceva de mâncare.“

Câteva mărturii despre acele timpuri neuitate…

Vornicu Agripina: „Când s-o auzit că vin ruşii, majoritatea oamenilor din Proboteşti au plecat spre România, fiecare cu ce a putut, în căruţe şi în care cu boi. Toată averea o râmas pe loc. La înapoiere… când am ajuns acasă la Proboteşti, în bucătărie am găsit o droaie de pisici, în rest era jefuit tot din casă.“

Condurache Maria: „Spunea mama că au făcut colibă ca să aibă unde sta; că pleca cu ziua la muncă, pentru ca să aibă ce să ne dea să mâncăm, iar pe noi ne lăsa în colibă. Pentru că era chiar lângă pădure, lega oaia de uşă, când pleca, ca atunci când vor veni lupii să mănânce oaia, nu pe noi. Erau lupi în timpul ăla…“

Vrabie Vergina: „Tare greu o fost pe timpul foametei, de multe ori mai primeam câte o mână, două de făină şi mama voia să facă mămăligă, dar nu ajungea făina şi mâncam cir. Cu timpul, o dat Dumnezeu şi am început să mai avem şi de una şi de alta, dar când îmi aduc aminte ce greu o fost… să nu mai dea Dumnezeu aşa ceva!“

Căruntu Profira: „Când o trebuit să plecăm, o rămas toate acolo. Aveam 4-5 ani pe atunci… La vamă o început să controleze cu de-amănuntul… Mi-o găsit găina (din sân), mi-o luat-o şi o omorât-o pe loc. O dat jos tot din căruţă şi mama o spus să ne lase măcar ceva de mâncare, la care rusul i-o spus: «Ce vă trebuie mâncare… mergeţi la regele Mihai să vă dea de mâncare!» şi uite aşa ne-o trimis fără nimic.“

Miclescu Lucia: „N-aveam caiete sau cărţi.. scriam pe un fel de tăbliţă neagră, cu o pietricică albă pe care o căutam între pietrele din pârâu. Mi-aduc aminte că nu aveam cu ce mă încălţa ca să mă duc la şcoală… Mi-o luat o pereche de bocanci din papură, cu talpă de lemn. Numai că într-o iarnă, mergând prin zăpada mare, s-o muiat papura aia şi o ieşit cuiele şi am rămas în zăpadă cu picioarele goale. Până am ajuns acasă am tras un frig atuncea de mamă, mamă! După asta mi-o făcut ochinci şi am umblat cu ele. Astea erau condiţiile… greu ce să-i faci!

Pe timpul foametei, am avut noroc cu o viţică, dar a fost tare greu… Fierbea mama laptele, cu fel de fel de buruieni şi ne dădea să bem, mai aduceam bureţi… din aceştia dădeam şi la porc, pentru că nu mai aveam ce să-i dăm de mâncare.“

Filele din această carte pot fi considerate lecţii de istorie pentru urmaşii acestui sat frumos, care au dreptul să ştie cine sunt şi de unde vin. Dumitru Găină, unul dintre autorii acestei cărţi, a îmbinat datele statistice cu povestirile oamenilor, pentru a crea o imagine mai atractivă pentru noi, cititorii, pentru a ne realiza o imagine asupra acestei localităţi. În urma lecturii acestor rânduri, vom privi cu alţi ochi pe bătrânii noștri. Sigur se vor regăsi martori după aceste povestiri, doar cu alte nume, pentru că au trecut prin acele vremuri groaznice mulţi bunei de-ai noştri.

NATALIA CAMELIA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: