Minunata corvoadă a Luciei Puşcaşu

Despărţindu-mă de artista Lucia Puşcaşu după o întâlnire întâmplătoare de acum câţiva ani, am râs singură o bucată bună de drum. Tocmai îmi povestise cum o complimentase un sucevean cu pretenţii de băiat cultivat pentru „tapiţeriile” pe care le realizează. „Măi, nu râde, nu toată lumea ştie că una-i una şi alta-i alta” l-a îngăduit ea pe om.

Nu este, de altfel, singura confuzie pe care lumea o face între tapiţerie ca înveliş al unei canapele, al unui fotoliu sau scaun de maşină, şi tapiserie, ţesătoria ca tot mai rară, grea şi minunată artă prin care Lucia Puşcaşu ne arată de câteva decenii mare parte din talentul pe care i l-a dat Dumnezeu.

Dar există un paradox în legătură cu lucrările de artă ale Luciei şi ea însăşi. În viaţa de zi cu zi ea este un om demn şi pragmatic, moldoveancă ce nu şi-a pierdut accentul, fără strop de afectare şi dintr-o bucată, care spune cinstit ce are de spus, care nu pierde timpul cu vorbe prea multe, pentru că la ea lucrurile sunt albe ori negre. În arta sa însă, care cuprinde lucrări de tapiserie, pictură şi grafică, găsim o infinitate de vise, de poveşti fermecate născute din fire de lână, vopsea şi vârf de peniţă, compoziţii ale unui artist care simte şi gândeşte, apoi imaginează în cele mai frumoase şi nebănuite culori lumini şi umbre. La ea şi negrul are culoare, deci viaţă.

Cei care o cunosc ştiu, iar cei care doresc s-o cunoască ar trebui să afle că Lucia Puşcaşu este într-un anume fel pe dinafară şi mult mai altfel pe dinăuntru.

Cine a dorit să ştie ce face Lucica Puşcaşu ştie deja

 „Cred că aşa şi trebuie să fim noi, artiştii. Să ne arătăm lumii mai mult cu dinăuntrul. Mă uit la cei care sunt prezenţi în tot şi în toate. Este o irosire. Un artist care crede în valoarea lui, care are gândurile, tematicile, modul lui de exprimare, ar trebui doar să lucreze păstrându-şi crezul. Asta ar trebui să-l preocupe, nu că se taie pensiile speciale, că ăla e plin de bani, că ăla e prost sau aia râde prea tare. E trist, dar şi în cultură se bârfeşte mult. Că pictorii ăştia nu ştiu ce fac, că sunt nu ştiu cum, că unul face, celălalt nu face… Nu-mi place asta şi eu nu mă întind la bârfe. Dacă vreau să aflu ceva despre un artist mă duc să-i văd expoziţia şi ascult pe cine şi ce are de spus despre el. Sunt în stare să-mi fac propria părere. Cum să ne bârfim noi pe noi? Eu îmi respect colegii, ţin la ei şi dacă am avut ceva de spus, am spus-o cu omul de faţă” îmi spune artista care s-a născut la Şendriceni-Dorohoi.

Într-o zi am vizitat-o în atelier. Acolo, printre lucrările sale, întrerupte doar de trosniturile lemnului ce ardea în sobă, cu plăcinte şi mere coapte pe masă, am stat de vorbă.

Lucia Puşcasu a împlinit vara trecută 65 de ani, iar ultimii 37 i-a trăit cu trup, suflet şi dedicaţie în Suceava. A plecat de acasă la 11 ani, la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, şi îmi pomeneşte cu mândrie despre foşti colegi suceveni precum Virgil Parghel, cu care a fost în aceeaşi grupă, de sculptorul Ilie Bostan, profesor universitar la Iaşi, de Costică Catargiu, din Capu Codrului, grafician de primă clasă, la rândul său profesor universitar doctor, apoi de Viorica Petrovici, colega ei de bancă, cea care în 1987 a câştigat cu brio un concurs la Opera Română şi care face scenografie, dar şi costume, decoruri şi grafică, artistă care acum vreo doi ani a fost nominalizată la Premiile César.

Timp de 5 ani după absolvirea liceului, Lucia n-a renunţat la visul ei, admiterea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde se intra greu tare în acei ani. „Îmi spunea lumea «Nu mai da, mă fată, acolo, că au ajuns să te cunoască toţi cei de la facultate». «Ba mai dau!». De fiecare dată când ieşeam de la examen, ştiam exact ce greşisem şi trebuia să încerc din nou” mărturiseşte ea.

Visul şi l-a împlinit în anul 1979. În facultate a învăţat apoi să ţeasă, nu de la mama ei, cum s-ar putea crede, mamă de la care însă a moştenit altele, precum simţul culorii şi bunul-simţ, plăcerea de a locui într-o casă simplă şi practică, neîncărcată cu bibelouri şi „ţărţămuri” inutile.

În 1983, Lucia Puşcaşu a fost una dintre cele 5 absolvente din ţară specializate în tapiserie şi a primit repartiţie la Cooperativa meşteşugărească din Botoşani. A preferat să meargă la Fabrica de covoare de la Siret, apoi a muncit încă 5 ani a în atelierul de creaţie al Fabricii „Integrata” Suceava.

În 1990, regretatul Ion Carp Fluierici a solicitat-o ca profesor la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava şi, după un an de gândire, a acceptat, iar până în 2014, când s-a pensionat, a predat copiilor ce-şi căutau un drum în viaţă şi în artă.

Tot în 1990 a intrat şi în Uniunea Artiştilor Plastici din România, filiala Suceava, după ce 4 ani înainte fusese coordonatorul grupului de artişti „Atelier 35”. După intrarea în UAPR a fost 8 ani vicepreşedinte, funcţie deţinută şi în perioada 2005-2007. Pauzele au însemnat doar timpul cât a avut responsabilităţi de preşedinte al filialei, prima dată între 1998-2000 şi a doua oară în perioada 2007-2016.

Seria expoziţiilor personale a început în 1986, la Vatra Dornei, şi a continuat până în 2018. Dintre toate, 13 au fost organizate în Suceava, celelalte în multe oraşe ale ţării, dar şi în Italia, şi, de câteva ori, în Finlanda. Expoziţiile colective cu lucrări de tapiserie, pictură, grafică, minitapiserie la care a participat din 1981 până anul trecut sunt nenumărate. Creaţiile Luciei Puşcaşu au „umblat”, pe verticala şi orizontala globului pământesc. Artista a expus la Moscova şi la Chişinău, dar şi în Canada şi Statele Unite. A oferit frumos şi măiestrie amatorilor de artă din fosta Iugoslavie, Belgia, Bulgaria, Polonia, Slovacia, Franţa, Spania, Italia, Germania şi… sigur mi-a scăpat vreo ţară. Creaţii ale ei se regăsesc în muzee şi instituţii publice din România, Republica Moldova, Finlanda, Italia, Polonia, Israel, Canada, Spania, SUA, Germania, Franţa. Doar pentru enumerarea premiile şi distincţiilor primite de artistă de-a lungul carierei mi-ar mai trebui încă o ediţie de ziar.

Îi declar că este una dintre mândriile locale şi naţionale, cel puţin prin tapiseriile ei minunate, dacă nu şi prin lucrările de grafică şi pictură care i-au adus recunoaştere, palmares şi respect în ţară şi în străinătate. Îi mărturisesc aprecierea şi pentru faptul că atunci când a avut putere de decizie a ţinut cu dinţii la unitatea, decenţa şi prestigiul artistic al membrilor filialei de la Suceava a Uniunii Artiştilor Plastici, al tuturor artiştilor suceveni. Dar îi mărturisesc şi uimirea că munca şi talentul ei n-au fost şi mai mult mediatizate de-a lungul vremii.

Dar abia spun asta că mi-o taie de nu mă văd:

„Tu prea mă scarpini, fată! Lasă laudele, pentru că ştiu care mi-e măsura. Poate că am făcut destul de multe lucruri bune dar, vezi tu, în lumea artistică de la Suceava s-a împământenit ideea că femeile nu pot face ceva temeinic, durabil, organizat, că nu pot conduce. S-au scris articole laudative despre mine, dar şi articole despre cum că nu pot şi că nu ştiu. Unul a fost chiar mizerabil.

Ce mi se poate reproşa este poate lipsa abilităţilor sociale. Recunosc că mi-e jenă să deschid uşi, deşi cunosc mulţi oameni cu autoritate. Nu zgrepţăn pe la uşi cum s-au obişnuit o seamă, nu mă duc să mă bag sub pielea cuiva şi nici nu merg la tv să mă laud că am răsădit o floare.

Cred că cine a dorit să ştie ce face Lucica Puşcaşu, ştie deja”.

Un ochi râde şi altul plânge – Regina Tapiserie

 Răsfoind albumul în care Lucia Puşcaşu a adunat cele mai importante lucrări ale sale de până în anul 2011, mi se taie respiraţia. În picturi artista ţese poveşti şi simboluri profunde, iar în tapiserii pictează, cu lână caldă, închipuiri ale frumosului. În faţa unor lucrări simt bucurie simplă, pe altele le admir şi caut să le înţeleg mai bine. Unele încântă pur şi simplu, altele au sensuri ce se vor descoperite. În mai toate există însă culoare, viaţă, mişcare, putere. În toate este dinlăuntrul Luciei Puşcaşu.

„Îmi place culoarea. Chiar desenez prin culoare. Până şi la grafică dacă nu pun un pic de culoare pe marginea foii, parcă nu pot merge mai departe. Cea care mă cheamă mereu este ea, «Doamna Culoare». Îmi place diversitatea, aşa că folosesc toate gamele cromatice, dar am perioade de albastru-violet, perioade de roşu-verde, perioade solare.

Am o predilecţie pentru corpul femeii pentru că este cea mai frumoasă formă care a impresionat artiştii de-a lungul timpului. Cu această formă mă pot «juca» şi obţine mai uşor expresivităţi plastice” îmi spune creatoarea.

N-am decât să ridic ochii pe unul dintre pereţii atelierului ei ca să absorb puterea uleiurilor colorate şi expresivitatea formelor dulci-misteriose ale femeii dintr-o lucrare pictată într-o perioadă de roşu-verde, de dimensiuni mari, acum vreo 11 ani. Îmi atrage atenţia şi asupra un triptic realizat mai recent, într-o perioadă violetă, şi artista îmi predă prin simbolistica tablourilor o lecţie despre frumos ca apariţie, ca aură, ca dâră în atmosferă, şi nu frumosul dat de un chip aşezat deasupra unor haine de firmă.

Pentru Lucia Puşcaşu, însă, tapiseria va rămâne Regina. Îmi vorbeşte de această artă în aceleaşi cuvinte fără înflorituri afectate, dar un ochi îi râde şi altu-i plânge. Tapiseria pe care ea a creat-o doar din plăcere nu mai e la modă. În pod are încă lucrări de care se îngrijeşte ca să nu le mănânce moliile.

„Deşi fac şi pictură şi grafică, ce-mi sunt la fel de dragi, tapiseria rămâne Regina pentru mine. Este o artă deosebită dar grea, o muncă de corvoadă. Eu fac din lână ce fac pictorii cu penelul. Este lucru frumos, cald, neperisabil, dar este şi greu, pentru că dacă nu iese cum ai compus trebuie să desfaci şi o iei de la capăt până iese.

Trebuie pentru început să te documentezi pe tema gândită, să nu cumva să copiezi pe cineva.

Apoi lâna, mulţi ani, mi-am vopsit-o singură. Ea vine toarsă, spălată, degresată, dar de culoarea naturală. O băgam mai întâi în galben, apoi în mandarin, că să-şi ia culoare din cele două, şi abia apoi în roşu. Aşa lâna devine saturată şi lucioasă. La urmă fixăm culoarea cu sare şi oţet. Ca bunicii noştri.

După ce ai depănat lâna, trebuie să faci cartonul pe care îl aşezi în spatele urzelii, ghidul tapiseriei, de fapt prima creaţie. Am ţesut şi eu, dar mai mult m-am ajutat cu ţesătoare profesioniste. Am avut câteva fete foarte bune din Rădăuţi şi Horodnic, dar au plecat menajere în străinătate. Însă ele n-au avut voie să facă decât ceea ce le-am dat eu să facă. Le-am dat ghidul, le-am dat cartela de culori şi am urmărit să iasă ceea ce am compus. Ştii, când intervine transpunerea în ţesătură, adică a doua creaţie în tapiserie, lâna pur şi simplu cântă, creează formă şi volum, lumini şi umbre. În momentul în care ai expus o tapiserie, ea ţi-a umplut deja casa. E puternică.

Acum nu mai fac tapiserie. Lucrări mai mici am mai dat, dar stau cu cele de dimensiuni mai mari în atelier. Le ţin strânse şi le stropesc să nu le mănânce moliile. Tot ce am lucrat în tapiserie până acum a fost din visele mele, de plăcere. Dar nu mai sunt timpurile să-ţi permiţi să lucrezi doar de drag. Dacă poate aş vinde o lucrare, aş prinde iar aripi, pentru că material am o mulţime în pod, am vreo 25 de saci de lână, am urzeală. Dar nu mai lucrez. Poate dacă o reveni din nou moda…” încheie artista, iar regretul că nu mai aude „cântecul” lânii se simte puţin dureros.

„Autorităţile nu ajută artiştii plastici, nu-i încurajează nici măcar venind la expoziţiile lor”

 Lucia Puşcaşu nu se prea plânge, în nicio ipostază. Pare aspră, rece, când de fapt este vorba, cred, de o anume decenţă în a-ţi mistui nemulţumirile şi tristeţile. De aceea hopurile vieţii şi ale profesiei şi le-a depăşit departe de ochii lumii.

Nu s-a plâns nici când avea treabă multă, venită toată o dată din patru puncte cardinale, nici când s-a trezit învestită cu sarcini străine de ea. Şi mai ambiţioasă dacă era descurajată că n-ar fi în stare, s-a îndârjit şi a dus la bun sfârşit misiunile.

Mi-a vorbit mult despre Uniunea Artiştilor Plastici de la Suceava şi despre munca de acolo, semn că au fost perioade importante pentru ea. Mi-a vorbit despre ceea ce este convinsă că sunt reuşitele ei la filială, dar şi frustrările pe care le-au avut şi le au în continuare artiştii suceveni. Mi-a vorbit despre frustrările ei ca membru al acestei caste nobile pe care fiecare comunitate ar trebui să o protejeze, să o susţină, să o preţuiască şi să se mândrească cu ea. Mi-a vorbit despre toate în felul ei corect, fără lamentări, privindu-mă în ochi.

„Cu mine dacă ai vorbit ceva, fac. Mi-e ruşine să nu fac şi cred că am dovedit în timp că nu îmi bat joc nici de om, nici de artist, nici de munca lui.

Pentru filială cred că am făcut lucruri bune. Am legat lucrurile şi am scos filiala UAP Suceava în faţă. Mă trezeam la 5 dimineaţa şi mă gândeam ce să mai fac. Cum am putut, am făcut albume, expoziţii, proiecte cu care am promovat artiştii noştri. Ha-bar nu aveam la început cum se fac proiectele prin care să obţin finanţare. Când am văzut în hârtii «ţintă», «scop», «mijloace», am zis că-mi prind urechile. Am scris ce am crezut, apoi am mai învăţat, am mai fost ajutată. Am susţinut din toate puterile membrii UAP, pentru că este o organizaţie care ne trebuie. Cât se poate, artiştii plastici au nevoie de ocrotire şi promovare şi trebuie să existe o organizaţie prin care să facă astea. Că să lucrezi de unul singur şi să ieşi în lume este foarte greu. UAP organizează concursuri, bienale, alte manifestări. Nu face minuni pentru că nu mai sunt bani pentru minuni, dar asigură câteva căi de promovare în condiţiile în care, la Suceava, autorităţile nu ajută artiştii plastici, nu-i promovează, nu-i încurajează nici măcar venind la expoziţiile lor.

Din păcate sau din fericire există criterii importante de intrare în UAP, cum ar fi studiile superioare, iar o durere mare, cel puţin în judeţul nostru, este că foarte puţini absolvenţi de Arte vin spre Uniune. Pe artiştii tineri începe să nu-i mai intereseze, şi e mare păcat. Cine ne va urma, cine va veni după noi să susţină artele vizuale în zonă? Ar fi o tristeţe imensă să se desfiinţeze UAP” crede Lucia Puşcaşu.

„Suceava are artişti valoroşi, extraordinari, care nu fac compromisuri”

 Trebuie să fii meşter mare în arta manipulării ca să poţi scoate, ca ziarist, de la Lucia Puşcaşu o cât de mică vorbă răutăcioasă, un cancan legat despre vreun artist sucevean. Dacă scapă ceva se adună imediat, schimbă vorba sau tace, dându-ţi de înţeles că subiectul îi displace.

Când vine vorba însă despre talentaţii respectabili şi valoroşi ai Sucevei, artista se deschide ca o lalea la căldură. Este prietenie şi respect în vorbele ei, dar şi o atitudine de cloşcă ce-şi apără puii.

„Noi, artiştii, ca să putem avea ce ne trebuie, ca să putem crea, trebuie să mai lucrăm undeva. Nu suntem ca artiştii ucraineni, de exemplu, care primesc comenzi de la stat şi se ocupă doar cu arta. Au venit o dată la noi nişte chinezi şi pentru că au auzit că profesăm şi în afara atelierului ne-au întrebat dacă suntem artişti amatori. S-au mirat grozav ca suntem profesionişti, ei fiind încurajaţi tot de stat prin comenzi, şi trăiesc din artă. Noi dăm din coate. Suntem nevoiţi să avem alte servicii ca să avem bani să investim în munca din atelier.

De aceea este şi mai de admirat că Suceava are artişti valoroşi, extraordinari, care nu fac compromisuri, în sensul că nu fac lucrări comerciale, lucrări la modă, perisabile. Majoritatea respectă tradiţionalismul. Fiecare are expresivităţi, stiluri diferite, dar transpune în tehnica clasică compoziţii moderne.”

„Dacă ai vedea adunaţi toţi artiştii suceveni, după principiul valorii, pe care îl pomeneşti mereu, către cine te-ai uita mai întâi?” o întreb pe Lucia Puşcaşu.

„La Puşa Pâslaru, la Camelia Sadovei, artiste foarte, foarte talentate, consacrate, la Oana Hrişcă, o artistă deosebită şi un profesor implicat, fata marelui Mircea Hrişcă, la rândul lui un artist altfel. M-aş uita apoi la Niculai Moroşan, un foarte bun desenator, care vine frumos din urmă după ce a făcut o pauză, şi care este în prezent preşedintele UAP Suceava. Apoi către Mitică Rusu, om de bază la filială şi cel mai tradiţional artist dintre noi. M-aş uita şi la alţi câţiva, nu vreau să fiu nedreaptă, dar la aceştia spuşi, ar fi prima dată” îmi răspunde cu aceeaşi francheţe cu care m-a obişnuit.

 „Copilul de la Arte rămâne toată viaţa cu sămânţa de frumos pe care a lăsat-o, de bună voie, să intre în el”

 Lucia Puşcaşu a predat studiul desenului, al culorii şi arta decorativă la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, timp de 23 de ani. „Am ţesut cu copiii, câteva generaţii” spune ea, mărturisind însă că nu şi-a dorit niciodată să fie profesor.

„Am avut emoţii mari în primul an: dacă nu mă voi descurca, dacă nu mă vor pricepe elevii. În ‘91 nu exista planificare pentru materia ce trebuia s-o predau, aşa că am predat, la scară mai mică, ceea ce am făcut la facultate. Am început cu frică primul an şcolar, dar din primăvară elevii mei au început să ia premii” povesteşte ea.

Legat de acele începuturi, artista îşi aminteşte cum se întorcea de la şcoală stoarsă de vlagă după ore de predare la clasele mici, clase în care unii copii înţelegeau ce li se predă, alţii – ioc.

„Aveam curs de natură statică cu o clasă a VI-a. Am desenat atunci la oale de lut de mi s-a aplecat. Ăla micu’ trebuia să înveţe despre încadrare în formă geometrică, despre formă, axe, dimensiuni, despre caracterul fiecărei oale, despre umbră şi lumină. Unii înţelegeau, dar cu alţii era greu tare. Ajungeam acasă cu capul crăpând de durere. Apoi a fost bine.

În decursul anilor, ca profesor, cei mai buni elevi ai mei au fost din Republica Moldova. În Moldova au o şcoală de desen foarte bună şi de aceea şi pricepeau repede explicaţiile. Dar şi erau copii serioşi. Elevii moldoveni, că au mai mult sau mai puţin har, vin la şcoală ca să înveţe şi nu au alte preocupări. În 24 de ani la colegiu am avut şi copii foarte talentaţi, copii de la care am avut eu însămi de învăţat” spune profesorul pensionar Lucia Puşcaşu.

Aşa îmi pomeneşte, fără fudulia îndrumătorului, despre foşti elevi ai săi care au în prezent cariere frumoase în lumea artelor sau care pur şi simplu au reuşit în viaţă şi pentru că au trecut prin „mâna” sa.

„Sunt foarte mândră de Sergiu Chihaia, un fost elev al meu care a absolvit facultatea de artă, design vestimentar, modă.

Îmi trimite mereu să-i văd creaţiile. E un nebun, un şturlubatic! Are succes. Să-mi laşi un email, să-ţi trimit ca să vezi şi tu. Alt elev a fost Geaniloni Şandru, care a terminat tapiseria la Bucureşti. Băiatul acesta avea culoarea în el. Venea directorul Fluerici şi-mi spunea: «Lucia, tu ai colorat aici!». Nu eu coloram, ci Geaniloni. Acum lucrează la Buftea, în scenografie, face decoruri, pictează mobilier şi lucrează împreună cu Cristian Niculescu, cel care a luat anul trecut al V-lea premiu „Gopo”.

Îmi amintesc şi de Maria Orhei, foarte talentată, care acum e în America, dar şi de Ana (am uitat cum îi mai spune), foarte bună la artă decorativă. Trăieşte la Viena, n-a mai profesat în domeniu, dar îmi scrie din când în când. Apoi de Cristina Nistor, alt talent, care a terminat arte şi face acum decorurile la produse de cofetărie. E bună, participă la concursuri cu ele. Îmi amintesc şi de Antonela, altă fată talentată şi cu un caracter să-l pui la inimă. Lucrează la aeroport în Roma şi face grafică publicitară.

Ţin legătura cu câţiva dintre foştii mei elevi, îmi scriu, ne vedem când mai vin la Suceava. Să ştii, copilul care a absolvit o şcoală de artă va avea întotdeauna un profil aparte. El pleacă în viaţă cu ceva în plus faţă de ceilalţi şi fie că profesează sau nu în domeniu, rămâne toată viaţa cu sămânţa de frumos pe care a lăsat-o de bună voie să intre în el”, încheie Lucia şi acest subiect.

 Ba s-ar putea şi la noi, dacă primul gând într-un proiect cultural n-ar fi „Mie ce-mi iese din asta?”

 După pensionare, artista Lucia Puşcaşu s-a mai liniştit. Şi-a dorit această linişte, chiar dacă i-a lipsit o vreme agitaţia şi munca de la filiala UAP, pe care a predat-o în 2016. Acum lucrează în atelier şi creează numai pentru evenimentele la care participă de ani de zile, la care este promotor şi faţă de care simte ataşament.

„Acuşi trebuie să mergem, trei artişti, la o expoziţie la muzeul din Laval, în Franţa, unde am mai fost acum doi ani. Cred că ne plătim singuri drumul, că bugetele nu-s făcute încă. De dormit, ne-or duce ei undeva.

Mă apuc acum să lucrez şi pentru Expoziţia Grafică Românească – 2020, apoi pentru un salon internaţional de artă de la Bârlad. Acolo, în micul oraş Bârlad, există o viaţă culturală fantastic de laborioasă şi cunoscută în ţară. Au teatru, muzeu de sculptură, muzeu de artă, o colecţie bogată de lucrări.

Şi nouă, la Suceava, ne-ar trebui mai multe instituţii culturale. Cu excepţia Teatrului «Matei Vişniec», în tot judeţul ne bazăm doar pe valorile culturale medievale, pe mănăstiri, şi nu mai facem nimic nou. Te mai şi numeşti oraş european, dar nu avem un muzeu de artă, orice fel de muzeu nou, nu avem o galerie de artă decentă. Artiştii plastici expun în poduri, baruri şi holuri improprii de instituţii. Cluj, Sibiu sunt oraşe care susţin cu adevărat cultura şi, culmea, sunt pe aceeaşi planetă ca Suceava. La noi de ce nu se poate? Ba cred că şi la noi s-ar putea dacă i-ar păsa cuiva, dacă primul gând într-un proiect din acesta n-ar fi «Mie ce-mi iese din asta?».

Mai nou, este şi Oradea, care a renăscut. Ce proiecte se pun în practică acolo, este ceva uimitor. Noi avem o aşa-zisă galerie de artă într-un un spaţiu ridicol de mic, ciunţit în favoarea unei camere de comerţ care n-a funcţionat niciodată. Când am vrut să luăm înapoi spaţiul au spus că nu se poate, că există acolo un contract pe 99 de ani. Apoi ne-am trezit că spaţiul a fost dat partidului lui Băsescu” încheie Lucia Puşcaşu pledoaria pentru o Suceavă cultă şi prin artiştii ei plastici.

Închei la rându-mi tot prin cuvintele sale, cele prin care defineşte omul frumos.

„Mă uit şi la fizicul unui om, că doar am atâta estetică în mine. Până să-i descopăr însă şi alte frumuseţi trebuie să îi simt mai întâi fluxul. Sunt oameni care dintr-un zâmbet ştiu că pot comunica şi oameni care mă blochează şi de care îmi vine să fug. Fac prea mult zgomot, le place să se asculte. Mai pe scurt, omul frumos, pentru mine, este cel de la care am ceva de învăţat.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: