Am avut trei prieteni la Câmpulungul Bucovinei – George Bodea, Ion Filipciuc, Tucu Moroşanu – şi am rămas cu doi, primul pomenit ducându-se, fără veste, la hodină. Cei doi, pe lângă un viguros talent literar, dau dovadă de o impresionantă hărnicie. Anul trecut, Tucu Moraşanu a publicat un roman de toată frumuseţea, cu titlul-metaforă Guzganii de apă (Princeps Multimedia, Iaşi, 2018), iar nu demult i-a apărut volumul de poezii Transplant de vise (Zona Publishers, Iaşi, 2019). Omul acesta, de o proverbială modestie, trăitor într-o sihăstrie de pe valea Moldovei, ştie prea bine valoarea cuvântului şi, înainte de orice, visează, iar visele sale sunt de o bogăţie provocatoare de entuziasm. Poetul, căci poet e dumnealui chiar şi în proză, poate fi autoironic, aşa cum se întâmplă în poemul care dă titlul volumului: Compatibili de nu s-or găsi,/ Nu-i nimic, le-or pune într-o bancă,/ Până când s-o-mbolnăvi-ntr-o zi/ Tot ca tine, unul, bun de fleancă. Avem de a face aici cu un gest mai rar întâlnit de micşorare, de deşertare a ego-ului, ceea ce îmi aduce aminte de procesul invers, acela al augmentării personalităţii, uneori frizând blasfemia, aşa cum apare la I. D. Bălan în volumul Cutremur de suflet din 1996: „Am dus pe umeri timpuri grele, (…)/ Şi cruci mai mari decât a dus Isus”.
Revenind la poezia lui Tucu Moroşanu, recunosc în versurile sale o diafană pecete a iubirii sale transpusă într-o alchimie impresionantă de cuvinte şi de melodie proprie desprinsă parcă din colindul bucovinean: Azurul soarbe munţi de ciocârlii,/ Parfumul dezertează din livezi,/ Mân un ciopor de doruri alburii/ Acasă-n lumea liniştilor verzi.// Acolo-ntâi m-oi risipi, o ştiu,/ În pulberii verii peste sat,/ Apoi reîntrupat într-un târziu,/ Poate te-oi regăsi în alt văleat. Trecând peste poezia contemporană pe această temă, a celor ce coboară sentimentul erotic la nivelul fiziologiei, de unde a fost izgonită metafora cea creatoare de atmosferă divină şi citind-o pe cea a lui Tucu Moroşanu, rămâi în admirare. Acesta, ca un adevărat discipol al muzelor, doar sugerează, printr-un limbaj adecvat, o puternică emoţie, căci, afirmă autorul, Eu pasămite-am fost sortit întreg/ La cele de demult să iau aminte.
Tucu Moroşanu vine dintr-o altă lume şi, spre onoarea lui, o poartă cu demnitate în suflet nealterată. Lumea lui a răsărit la poalele Rarăului în care funcţionau legi nescrise, respectate cu stricteţe, sub atenta supraveghere a bătrânilor, o lume unde fiecare vatră era considerată ca un centru în relaţie permanentă cu dumnezeirea. Aici, conform celor spuse de Lucian Blaga, „s-a născut veşnicia”, o trăire individuală, pierzându-se în cea a comunităţii, ca boicot al istoriei, către care tinde, după cât se pare, şi poetul în discuţie, trântor liric, prin afirmaţia sa maestră, cu aceeaşi superbă autoironie: mă brumez, mă-ngheţ, mă ning/ aşteptând inutil/ în acest azil – camping/ minte de copil, către inocenţa cea neamestecată cu păcatul, având în vedere că Mântuitorul, adresându-se Apostolilor, i-a avertizat cu maximă seriozitate: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10, 13) Să trăieşti în lume şi să nu i te predai cu totul, aceasta face poetul, el ducându-şi zilele într-un univers doar al lui, format din cuvinte din sfera solarităţii: Se adună la Grota Limbii/ lilieci brumăriţi de lumină./ Pipăie neodihna aşteptând/ să plesnească fierea întunericului/ spre a porni alte invazii fosforescente,/ de fiecare dată convinşi/ că au de început o altă lume. Iar aici, e o firească şi necesară continuitate, în spiritul veşniciei, în care s-a plămădit şi a vieţuit românul. Ceea ce se poate spune despre acest popor, fără teamă de a greşi, e că a trăit mereu pe pământ cu picioarele în istorie şi cu creştetul în eternitate, privind, cu încredere şi poate chiar cu lăcomie, cerul. Oricum, s-a păstrat permanent o unitate între cei duşi printre „stele făclii” şi cei rămaşi, întru nădejdea întâlnirii, aşa cum se întâmplă într-un poem intitulat sugestiv Lacrimile urcuşului: dar uneori toamna/ (pe la Sf. Dumitru)/ la margine de cimitir/ o cruce prinde a vibra/ ca un diapazon condamnat/ înfiorând rugina sonoră.
Pendulând între cotidian, fără să coboare într-o grotescă necesitate, şi poezie, salvarea poetului vine, uneori, din mit, adus printre muritori, autorul aflându-se în anticamera nemuririi: Curând sosi-va Moş Crăciun,/ Cu sacu-i, cine ştie?/ Eu mi-aş dori doar un vin bun/ Cu o sclipire vie. Toate bune, dar asemenea versuri, căzând în mâna lui Mircea Bălan, ar zice acesta că îi confirmă părerea din Istoria beţiei la români (Eurostampa, Timişoara, 2005), potrivit căreia poporul român, cot la cot cu conducătorii lui, s-a scăldat, de-a lungul istoriei, în „beţii crunte”, încât mă întreb cum de mai există şi nu s-a înecat până acum? Uită sau se face a uita, ceea ce nu se întâmplă cu Tucu Moroşanu, că aşezarea tradiţională, de unde ne tragem cu toţii, nu însemna în nici într-un caz beţie, ci petrecere, ulcica sau paharul de vin fiind aşezate, de obicei, în rând cu povestea. Aşadar, ceea ce l-a însoţit pe român prin istorie au fost petrecerea şi povestea, asigurând o condiţie esenţială de ieşire din istorie şi, eventual, dincolo de momentul ultim al vieţii, către care priveşte încă o dată, de pe scutul ironiei, Tucu Moroşanu: Am adunat/ atâtea iubiri/ curate şi ilicite/ încât mă tem/ că nu vor încăpea/ într-o singură moarte. Da, poetul se defineşte şi prin iubire, ori poate mai ales prin prezenţa acestui sentiment nobil şi etern. Până la urmă, teama autorului e una falsă. De ce? Pentru că, neîncăpând în moarte, iubirile topite în una singură, de mare forţă, îl vor (pe)trece dincolo, într-o nuntire inocentă şi fără de sfârşit în alt văleat, unde şi când au acces numai poeţii.
Repet ceea ce am afirmat la vremea lansării romanului Guzganii de apă: în Ţara Fagilor cresc mereu şi stejari viguroşi înfruntând veacurile, iar unul din aceştia e Tucu Moroşanu din Câmpulungul Bucovinei.
Comentarii