Asta ştiu să fac, ăsta sunt…

S-au scris atâtea cuvinte mari despre Radu Bercea (nu că nu le-ar merita), încât o nouă încercare de povestire despre dumnealui ar părea din start sortită eşecului. Presa şi prieteni cu darul scrisului l-au urcat pe bunul, galantul şi talentatul bucovinean, cu arta lui cu tot, într-un turn de fildeş până la cer şi l-au uns cu mir de sfinte moaşte făcătoare de minuni. Aşa că, cel mai probabil, n-ar mai fi nimic important de spus despre pictorul, graficianul şi caricaturistul Radu Bercea. Dar poate ar mai fi ceva de adăugat despre persoana extraordinară care este Radu Bercea şi căreia nu-i place nicicum să vieţuiască, cu arta lui cu tot, adorat, dar singuratic, în turnul fortificat de laude (repet, perfect meritate). Doar că dumnealui iubeşte oamenii şi de aceea le dăruieşte de zeci de ani căldură şi afecţiune şi, chiar dacă nu are direct intenţia, dă exemplul unei vieţi de învingător. Nu unul cu sabia în mână, ci unul a cărui armă este bunătatea. Şi le mai dăruieşte oamenilor Radu Bercea lucrările sale născute din talent şi aceeaşi bunătate ce-i creşte în carne, lucrări pline de viaţă, întotdeauna motive de bucurie şi frumos.

Radu Bercea este un om generos şi elegant, cât se poate de vioi în spirit şi simţire, un artist de iubit şi de preţuit. Alături de el, povestind, te odihneşti şi i te confesezi cu uşurinţă, apoi te laşi cuprins de căldura unui suflet mare. Peste toate, Radu Bercea este un om senin, care a reuşit să metamorfozeze cruntele-i suferinţe personale în lumină şi frumuseţe, asemeni frunzei ce transformă aerul bolnav în oxigen curat. Este omul care după chinurile prin care a trecut a învăţat să ierte şi astfel să-şi păstreze inima deschisă către semenii lui, către ţara lui, către frumuseţile vieţii.

Radu Bercea este omul care a rămas om şi faţă de cei care l-au tratat neomeneşte.

80 de ani care au trecut cumplit de repede

„Nu-ţi trebuie mult ca să fii bun. Oricum am trăi şi oricât ne-ar încerca viaţa, trebuie să fim şi să rămânem oameni. A trece de partea cealaltă e periculos de simplu. Eu sunt amic şi cu boschetarii de pe stradă. Aleargă după mine… Dă-mi, dă-mi… Ia, măi băiatule, 5 lei, 10 lei, cât am la mine, dar spală-te, omule, că nişte de apă şi o coajă de săpun se găsesc” îmi răspunde Radu Bercea când îl întreb de ce îl îndrăgeşte lumea atât de mult. Îmi spune şi că, poate, pentru că întotdeauna lasă loc de „bună ziua” pe unde merge. Adevărat, gândesc eu, pentru că este ştiut faptul că atunci când are expoziţie dumnealui dăruieşte tablouri în stânga şi în dreapta.

Privesc persoana înaltă, suplă, relaxată, cu ochi limpezi şi vorbirea blândă şi clară din faţa mea, şi încerc să mă conving că acum câteva săptămâni a împlinit 80 de ani. Nu-i arată nicicum.

„Sunt mulţi ăştia 80 de ani, domnule Bercea?”

„Nu ştiu dacă sunt mulţi sau puţini, dar au trecut cumplit de repede. Poate n-o să mă credeţi, dar la mine o săptămână înseamnă o zi, iar o lună, vreo 10 zile. Totul trece foarte repede pentru că sunt în permanenţă foarte ocupat. Şi nu pentru că aş fi eu mare artist. Eu sunt eu, Radu Bercea, iar cui îi place de mine şi de ceea ce fac eu, este bine. Cui nu-i place, tot este bine” spune cu blândeţe cunoscutul artist din Gura Humorului.

Îl cred din nou, pentru că, de când l-am contactat pentru interviu, acum două săptămâni, artistul a avut deja două expoziţii, una exclusivă, la Piatra Neamţ, şi una colectivă, la Suceava, a tras o fugă să-şi pomenească un prieten, a participat la încă un eveniment artistic, a dat zor să termine ilustraţiile pentru o carte pentru copii, cu animale, şi-a făcut timp să-mi ofere câteva ore pentru interviul acesta, ba chiar şi să mă conducă la maşină în ziua cu pricina ca să-i strângă mâna şi să-i ceară scuze colegului de la volan că aşteptase mult până când noi am încheiat discuţia. Să mai spun că a telefonat mai târziu să afle dacă am ajuns cu bine la Suceava?

Deşi mereu pentru oameni, Radu Bercea lucrează şi trăieşte liniştit şi discret, cât mai departe de lucruri şi persoane care n-au nimic bun de oferit. Uşa lui este însă deschisă pentru cine ştie să apese pe clanţă cu bun-simţ şi prietenie.

„Nu-mi plac conflictele. Chiar dacă cineva mă provoacă, încerc să ies repede dintr-un astfel de clinci. Conflictul nu-mi face bine în primul rând mie şi, până la urmă, ce rost are? Mai repede ascult o muzică, de oricare, clasică, rapp, dance, şi-mi văd de lucru. Acest fel de viaţă l-am construit de mai demult pentru că am văzut că aşa mă simt bine.

Am lângă mine prieteni buni, iar cei care nu mi-au fost prietenii s-au detaşat singuri. Răspund cu drag la solicitări de participare la evenimente, dar numai atunci când ştiu că mi se potrivesc”.

 „Am învăţat că ceea ce faci în arta plastică trebuie să fie viu”

 Probabil că nici Radu Bercea însuşi nu ştie exact la câte expoziţii a participat cu lucrările sale de pictură, grafică şi caricatură. Probabil vreo 250, poate mai multe, organizate în ţară şi în străinătate. „Sunt harnic, ce să fac?! Desenez foarte uşor, ideile vin. Când mă satur de şevalet fac caricatură, când mă satur de caricatură, fac grafică, desenez, când mă plictisesc şi de astea ilustrez cărţi pentru copii, volume de versuri şi proză. Mereu este ceva de lucru. Nu am vreme de pauze şi nici nu-mi caut. Va veni o vreme când ne vom repauza total” râde el.

Şi aşa se face că tablourile şi desenele lui Radu Bercea încălzesc casele multor suceveni, ale multor români şi chiar ale multor familii din străinătate, aduc ţinută şi frumos în incintele unor instituţii, restaurante, hoteluri. Sunt lucrări care plac ochiului şi sufletului datorită temelor şi cromaticii, dar în primul rând pentru că au viaţă în ele şi nu sunt sofisticate. Lucrările lui Radu Bercea seamănă cu el însuşi: calde, fine, optimiste, luminoase.

„Nu mă cantonez în culori închise şi nu scot lucrări încrâncenate. Lucrările mele sunt senine. De la profesorul Cămăruţ, la Iaşi, am învăţat că ceea ce faci în arta plastică trebuie să trăiască, să fie viu. Lucrarea moartă, crispată, transmite privitorului anxietate, îl închide, îl îngrijorează. Eu am crezut mereu că arta trebuie să dea o stare de bine. Mulţi pictori vor să facă şi multă filosofie în lucrările lor şi de multe ori stăm în faţa unor asemenea tablouri cu imaginaţia blocată, fără să înţelegem nimic. Eu sunt de părere că trebuie să încercăm să transmitem mai mult din ceea ce omul înţelege, iar cu puţinul meu talent asta am făcut. Omul poate fi unul cu trei doctorate şi educaţie artistică, dar şi unul care n-are decât opt clase. De ce să-i fie interzisă omului cu opt clase o trăire frumoasă?” a pledat Radu Bercea „cauza” artei care l-a făcut iubit şi apreciat de oameni de toate condiţiile sociale.

„Când aţi văzut că vă ascultă creionul şi penelul?”

„Bineînţeles, atunci când eram mic. De pe la 7, 8 ani. Şi bineînţeles că la început a fost creionul. Mâzgăleam toată ziua. Apropo, când m-au ales oamenii din Gura Humorului consilier local, şi la şedinţe mâzgăleam pe hârtiile din faţă. Într-o zi mi s-a atras atenţia, eu m-am enervat, dar am înţeles că «haina» aceea nu mi se potriveşte. Nu eram bun de consilier şi am renunţat. I-am spus primarului Ursaciuc, bun prieten al meu, că sunt un tip cu capul în nori şi că până la moarte tot omul acesta voi fi” povesteşte pictorul.

Până la 80 de ani, Radu Bercea, născut în Cuciurul Mare, Cernăuţi, iar după ocuparea nordului Bucovinei de ruşi refugiat la Gura Humorului împreună cu mama şi bunica sa, a publicat de unul singur sau în colaborare cu alţi scriitori, 11 cărţi de memorialistică şi grafică, parte dintre ele cărţi-document care spun adevăruri despre o perioadă neagră şi dureroasă a istoriei României pe care a simţit-o cu vârf şi îndesat.

Radu Bercea este şi cetăţean de onoare al oraşelor Gura Humorului şi Fălticeni, dar şi al oraşelor Rio Negro, din Brazilia, Port Marly, din Franţa, şi Ostriţa, din Cernăuţi.

Iar despre premiile ce i-au fost oferite în întreaga carieră putem umple pagini întregi.

A fost, a trecut, a iertat, dar n-a uitat

Impresionant este că lumina şi seninătatea din arta lui Radu Bercea s-au născut dintr-o suferinţă grea. Suferinţa unui deţinut politic închis în lagărele comuniste la numai 19 ani şi condamnat la 20 de ani la muncă silnică. A executat 5 pentru că în 1964 a venit o amnistie dictată de organizaţii mondiale pentru drepturile omului şi ONU, la care comuniştii nu se puteau împotrivi. Acei 5 ani îngrozitori ar fi putut otrăvi cu resentimente pentru tot restul vieţii sufletul unui om. Dar tânărul Bercea n-a dat voie otrăvii să ajungă la inimă pentru că a avut puterea de-a lungul anilor să găsească antidotul, iertarea.

Las propriile-i cuvinte să povestească despre acea perioadă.

„Am avut o viaţa frământată. Nu cred total într-un destin scris special pentru fiecare om. De multe ori destinul ţi-l faci singur. De fapt, cam întotdeauna ţi-l faci tu însuţi.

Copilăria mea a fost destul de grea şi din cauză că am fugit din Cernăuţi când au intrat trupele sovietice. Mama şi bunică-mea n-au putut lua decât câteva lucruşoare. Tata fusese concentrat pe front, rănit şi trimis acasă, unde a murit. Ne-am stabilit aici. Sigur că la şcoală, la Iaşi, sentimentul de antipatie faţă de ruşii care ne-au ocupat teritoriul, ne-au ocupat casa, pământul, bucata de pădure pe care ai mei le aveau, gândul la nedreptăţile care ne-au făcut să rămânem fără nimic, nu putea să nu iasă la suprafaţă. Am spus ce gândeam, dar cineva m-a turnat. Dacă mai trăieşte, să-i dea Dumnezeu sănătate!

Nu ştiu dacă ştiţi, dar după înăbuşirea de către ruşi a contrarevoluţiei din Ungaria, în ’56, a început prigoana împotriva oricui nu saluta cu entuziasm regimul comunist şi prietenia cu Uniunea Sovietică. Cine a picat în năvod a picat. Unul am fost eu. Aveam 19 ani când m-au arestat pe stradă. Am fost condamnat 20 de ani la muncă silnică, dar sigur că în acel moment securitatea avea deja lista cu condamnările: lui ăsta îi dai 10 ani, ăstuia 15, celuilalt 30 sau puşcărie pe viaţă, după cum credeau ei.

Pe mine m-a condamnat un căpitan care era judecător atunci. Cred că în noaptea dinainte trăsese un chef pentru că avea ochii roşii. Îl vad, parcă. Mi-au dat 20 de ani, dar m-au eliberat după 5. Asta e. A fost, a trecut…” încearcă Radu Bercea, cu blândeţe, să alunge uşoara negură revenită odată cu rememorarea acelor întâmplări.

„Chiar trec vreodată toate astea?” îl întreb profitând de pauză.

„Categoric că nu. Dar nu sunt un pătimaş şi un răzbunător. Ce sens ar avea? Ăluia care m-a anchetat după arestare, David Isidor, căpitan de securitate, i-am găsit semnătura în rechizitoriu şi aş fi vrut să stau de vorbă cu el. Am înţeles că avea doi copii şi voiam să-l întreb cum ar mai gândi dacă unul dintre ei, la 19 ani, ar fi fost în situaţia mea. Doar atât. N-am reuşit. Acum găseşti totul pe internet despre ofiţerii de securitate din fiecare judeţ, din ’47 până în ’89, aşa că i-am găsit traseul de slujbaş «capabil». După ce am fost închis, el a ajuns şeful Securităţii de la Iaşi, apoi comandantul Şcolii de ofiţeri de securitate de la Băneasa, apoi a plecat definitiv în Israel. Na, să fie sănătos şi el! Ce poţi să faci? Să-l cauţi să-l omori, să-i dai foc? După ce am avut acele intenţii, n-am mai căutat pe nimeni, nici măcar pe cel care m-a turnat, unul Grigoraş, de la «Scânteia» Iaşi. Cred că avem în noi o capacitate imensă de iertare, de care nici nu suntem conştienţi. Şi te mai şi gândeşti şi că în acele vremuri unii n-ar fi vrut, dar au fost obligaţi prin şantaj să-şi toarne aproapele la Securitate. Au fost situaţii în care fratele şi-a turnat fratele, soţia soţul, mama copilul. Vremuri groaznice…”

„L-am iertat şi pe ăsta !”

„A fost chiar atât de cumplit la Canal, cum se aude, cum se povesteşte, cum se prezintă în documente, în reportaje?” încerc să aflu de la fostul deţinut politic care a trăit umilinţe şi atrocităţi despre care românii care n-au mai mult de 35 de ani ar spune că sunt fabulaţii sau tânguiri exagerate ale unei generaţii care se stinge.

Radu Brecea zâmbeşte trist şi calm şi reia povestirea:

„A fost mai cumplit decât tot ce s-a auzit şi s-a povestit. Eu am fost un norocos că am scăpat cu viaţă, dar sute de alţi deţinuţi n-au reuşit asta. Şi, ca să vă faceţi o idee, vă povestesc doar o mică întâmplare trăită de mine. Doar una mică.

Eram la munci agricole, la prăşit porumb, undeva prin Bărăgan. Acolo cresc ciulini peste tot. La punctul de lucru eram o brigadă de 50 de oameni înconjuraţi de militari cu puşti mitraliere şi cu câini, plus un sergent major care ne însoţea şi avea grijă să muncim cum trebuie. În dreapta mea era un preot bătrân din Piteşti care din cauza vârstei rămăsese în urmă. Eu avansasem vreo 10 metri şi m-am întors să-l ajut. Ştiam că dacă nu mergeam toţi într-un rând, cei rămaşi în urmă erau bătuţi cu o cravaşă sau asmuţeau câinii pe ei. Doar că înainte le scoteau botniţa, aşa că nu-ţi sfârtecau numai hainele, ci şi carnea. Când m-am întors la preot, n-am văzut că trecusem pe lângă un ciulin, şi-l aud pe sergentul major: «Deţinut, vino încoace!». Cu ochii privind în jos, cum era regulamentul, i-am spus numele şi din ce brigadă sunt, după care îmi spune scurt arătând spre ciulin: «Mănâncă-l!»… I-am spus că nu pot mânca un spin. «Dacă nu-l mănânci, ştii ce se întâmplă, nu?!» m-a atenţionat. Ştiam. Văzusem scene cu câinii sărind şi sfârtecând… Aşa că m-am aplecat şi am mâncat ciulinul. Din cauza rănilor din gură şi de pe gât, câteva zile n-am putut nici mânca, nici vorbi. Da, acesta a fost sergentul major Scarlat! Dar l-am iertat şi pe ăsta…”, încheie pictorul şi acest capitol al amintirilor peste care spune că a trecut, şi a mers mai departe în căutarea liniştii sufleteşti şi a unei vieţi normale.

Partidul dă, partidul ia..

Când s-a întors la Gura Humorului, în primăvara anului 1964, era o umbră de om ce cântărea doar vreo 50 kg. Când a intrat în casă, mama lui l-a întrebat: „Pe cine căutaţi?”. Băiatul ei, de care nu ştiuse absolut nimic timp de 5 ani, era de nerecunoscut. Între timp, femeia fusese exclusă din învăţământ şi obligată la domiciliu forţat, dar chinul cel mai mare îndurat a fost că nu ştia dacă fiul ei mai trăieşte sau nu. Un chin care i-a scurtat viaţa.

Pentru tânărul eliberat, fost deţinut politic, Radu Bercea, începea însă o nouă perioadă grea, în care trebuia să supravieţuiască şi să-şi caute un rost, chiar dacă era considerat de societate un paria aducător de probleme, iar securitatea îi monitoriza toate mişcările.

A doua zi după eliberare s-a prezentat la Miliţie pentru a fi luat în evidenţă, apoi la oficiul de muncă, să-şi găsească de lucru. Ar fi acceptat orice: vidanjor, măturător de stradă, nu conta. Acolo, a dat de un şef, activist de partid, care plin de nervi i-a recomandat tânărului abia eliberat de la muncă silnică în lagăr, să se întoarcă de unde a venit.

„Era ca un cuţit băgat din nou în rană. Am ieşit plângând. Nu ştiam unde să mă duc să cer ajutor şi în final m-am dus la raionul de partid. Am povestit la poartă cine sunt, de unde vin şi ce doresc şi am fost ajutat să ajung la primul secretar, Topceanu, şi el fost ofiţer de securitate. Asta este! Aşa a fost istoria noastră şi n-o putem şterge.

Omul m-a ascultat, a pus mâna pe telefon şi i-a dat jumătate de oră activistului să-mi dea loc de muncă. Am căpătat două: o jumătate de normă să rup bilete la intrare la Casa Culturii şi o jumătate de normă ca administrator la liceul din Gura Humorului” şi-a amintit Radu Bercea.

La liceu, directorul Popescu, un erudit originar din Cernăuţi, a fost singura persoană care nu l-a considerat „pericol politic” şi l-a tratat cu omenie.

„La câteva luni, după ce mi-am cumpărat primul costum şi chiar un ceas, mi-am spus că trebuie să fac ceva şi să-mi folosesc talentul acela puţin ce mi l-a dat Dumnezeu. Se ştia deja că desenam şi pictam, iar partidul a zis că are nevoie de astfel de oameni. Le-am spus că ori de câte ori vor avea nevoie le stau la dispoziţie, fără plată. Când au auzit asta am devenit foarte agreat. Aşa că la prima serbare câmpenească, de 23 August, organizată la Gura Humorului în Lunca Boilor, cum se chema actuala zonă Ariniş, toate panourile cu «trăiască şi înflorească» au fost făcute de băiatu” adaugă glumeţ interlocutorul meu.

Încet, fostul deţinut politic şi-a croit drum în arta prezentului, cu gândul la un viitor mai bun ce trebuia să vină. La prima expoziţie, vernisată în prezenţa lui Miu Dobrescu, fost ministru al Culturii şi Educaţiei Socialiste, organizată la Gura Humorului, cu subiectul „Mineritul în România”, Radu Bercea a luat marele premiu.

„Miu Dobrescu m-a chemat la dânsul şi mi-a spus: «Tovarăşu Bercea, am vorbit cu tovarăşul Ghercu, de la sindicat, şi cu data de mâine vă dăm casă la Suceava, pentru că avem nevoie de oameni ca dvs.”. Dar n-am avut de lucru şi îi mărturisesc că am fost deţinut politic. Şi, uite aşa, se duce casa mea de la Suceava! În rest, m-au lăsat în pace să lucrez şi, de câte ori aveau nevoie, mă chemau. Atunci eram deja la Combinatul Minier, în cadrul serviciului geologic unde aveam de lucru, slavă Domnului!”

Cetăţean de onoare în „constelaţia Andromeda”

Anul 1989 nu i-a adus o teribilă eliberare sufletească la gândul că „orânduirea cea crudă şi nedreaptă” se duse strivită de revoluţionarii tv. S-a bucurat însă că a putut apoi călători şi în partea cealaltă de lume, nu numai spre est. A fost cu expoziţii sau în vizită la prieteni în ţările baltice şi chiar în Ţara lui Moş Crăciun, a fost în Bulgaria, Polonia, Cehia, în Germania şi de mai multe ori în Franţa. Cea mai exotică şi îndepărtată destinaţie de călătorie a fost, acum 8 ani, în Brazilia. Apoi Radu Bercea îmi povesteşte despre profesorul universitar Aerton Gonzales Celstinio, pe care îl ajutase cu vreun an înainte să găsească urmele străbunicilor lui germani, care au locuit în zona Poiana Micului şi au emigrat în Brazilia la mijlocul secolului XIX-lea. În replică prietenească, universitarul l-a invitat la el în ţară, plătindu-i, elegant, lui Radu Bercea, cheltuielile de călătorie. „Altfel, pentru mine, o vizită în Brazilia era la fel de imposibilă precum o călătorie în constelaţia Andromeda”. În Brazilia, humoreanul Radu Bercea a avut cartierul general în Curitiba, capitala statului Parana, dar a călătorit în tot statul. A văzut cascada Iguazu, considerată una dintre cele şapte minuni ale naturii, s-a plimbat prin Parcul Naţional, a locuit într-o casă pe malul oceanului şi a mâncat fructe de mare gătite de o braziliancă neagră ca onixul, desculţă şi cu turban verde, a dat interviuri la radio şi tv., şi a realizat schiţele unei troiţe, ale unei case ţărăneşti şi ale unui portal, la solicitarea urmaşilor germanilor plecaţi din Bucovina, stabiliţi în urmă cu aproape 200 de ani în zona oraşului Rio Negro. După acele schiţe, nemţii bucovineni brazilieni au construit cele trei obiective şi, astfel, pentru munca sa, humoreanul a primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului Rio Negro.

„Maestru? Ferească sfântul !”

Când aduc în discuţie faptul că este cotat ca unul dintre cei mai valoroşi pictori nu numai din Bucovina ci şi din ţară, Radu Bercea se încruntă puţin şi-mi răspunde: „Vai, nu sunt deloc de acord cu asta. Sunt mult mai mulţi şi mult mai buni decât mine, artişti în ţara asta. Gândiţi-vă, numai în Suceava îi avem pe Neculai Moroşan şi pe Konstantin Ungureanu-BOX, pictori cu geniul în ei. Să fim serioşi… Auzi, eu unul dintre cei mai valoroşi!

Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puţinul talent pe care îl am, pentru că în lucrul artistic eu mi-am regăsit drumul, mi-am regăsit liniştea şi echilibrul. Niciodată nu veţi auzi la mine că-mi denigrez confraţii, că discut despre un artist că ar fi mai slab decât mine. Nu mă interesează asta. Fiecare are dreptul şi puterea să se exprime cum vrea, să facă ceea ce-i place.

Îi venerez pe toţi acei artişti care zugrăvesc frumos şi sunt fericit că lumea are parte de ei. Aş da nume, dar ar fi nedrept faţă de cei care nu ar încăpea în listă”.

Dar se mai fereşte de ceva Radu Bercea. Ca nu cumva cineva să-l apeleze cu titlul de „maestru”. Într-adevăr, în funcţie de gradul de apropiere, artistului de 80 de ani lumea i se adresează doar cu „Radu”, „prietene” sau „domnu’ Radu Bercea”.

„Să nu aud aşa ceva la adresa mea! A te adresa cuiva cu «maestre» este prea mult. Cei care merita acest titlu sunt puţini, foarte puţini, îi numărăm pe degete. Vorbim de Leonardo da Vinci ca despre un maestru şi să-i spunem la fel lui Radu Bercea?? Ferească sfântul! Ca mine sunt zeci de mii în lumea asta” lămureşte „domnu’ Radu” şi această treabă.

Mai degrabă decât să fie „periat” cu titluri considerate de el inutile, Radu Bercea spune că apreciază şi respectă mai mult la un om sinceritatea, loialitatea, prietenia adevărată, esenţa umană în general pentru că, spune iar el, „bipezi sunt şi printre animale”.

„Domnu’ Radu, de atâta esenţă umană pe care o aveţi, nu se cam profită de dumneavoastră?” mai întreb, iar răspunsul mă uimeşte: „Poate că da, dar să fie primit! Ştiţi, odată, după o expoziţie colectivă mi-au spus că-mi dispăruseră două tablouri. Şi?? Cine le-a furat a avut gusturi bune, nu!?”

Chiar dacă pe ici, pe colo, simte că nu mai seamănă cu vremurile şi multe situaţii ale prezentului îl afectează, a reuşit să nu-şi încarce sufletul cu „toxine”. Nici la tv nu se uită decât rar, la câteva emisiuni care-l pasionează. Show-uri cu tentă de circ, vorbărie multă şi inutilă, başca zeci de reclame la pastile pentru digestie şi unguente pentru hemoroizi sunt excluse de la sine.

Timpul şi familia sunt cele mai preţioase repere în viaţa lui Radu Bercea. Timpul care nu-i mai ajunge şi familia pe care o iubeşte imens. Cei trei copii, Manuela, Ştefan şi Oana, adulţi realizaţi şi la casa lor, şi cei cinci nepoţi sunt comorile, minunile şi bucuriile lui supreme. De Crăciun vin toţi acasă…

Şi ca să împlinesc tabloul sufletului şi omeniei lui Radu Bercea, reţin cuvintele rostite de dumnealui când oraşul Gura Humorului l-a sărbătorit la împlinirea primilor 80 de ani.

După ce prietenii i-au adresat cu sinceritate şi entuziasm laude pentru cele realizate şi urări pentru viaţa ce urmează, sărbătoritul a spus doar atât: „Eu nu ştiu ce să vă vorbesc despre mine. Mă cunoaşteţi toţi şi mă bucur că sunteţi aproape de mine. Asta ştiu să fac, ăsta sunt, am 80 de ani şi vă mulţumesc.”