Opoziţie la Opoziţie

Nu zâmbiţi complice & ironic la titlu: Puterea şi Opoziţia sunt cele două feţe ale puterii politice, prima la guvernare, în Palatul Victoria şi consiliile locale, după ce câştigă alegerile, iar a doua, pierzând alegerile, are succes mai mult în stradă decât în forurile de dezbateri politice. În schimb, are datoria de a verifica mereu corectitudinea, validitatea, oportunitatea actelor de guvernare, de a înfrâna excesele dregătorilor, de a semnaliza erorile şi de a pregăti viitoarea guvernare. Nu există state democratice care au numai partidul de la putere, ceea ce înseamnă dictatură, la fel cum nu există formaţiuni politice, repet, într-o democraţie funcţională, cu un picior în guvern şi cu altul în opoziţie, deşi în politica românească am mai avut şi încă mai avem astfel de situaţii, cât pe faţă, cât pe din dos.

Starea de fapt: în România există o majoritate parlamentară susţinătoare a guvernului Dăncilă alcătuită din PSD, Pro România, ALDE şi UDMR, ultimele trei nesigure, mereu cu cereri de favoruri către prim-ministră, mereu se declară în opoziţie, dar au votat şi votează cel mai adesea cu Puterea, şi avem o Opoziţie alcătuită din PNL, USR-PLUS, PMP, acum la spartul târgului adăugându-se cică Pro România, ALDE + UDMR şi majoritatea partidelor extraparlamentare. E un fel de comic ruşinos şi duplicitar.

După alegerile din 2016, situaţia politică s-a dezechilibrat: majoritatea de guvernământ a depăşit 60% din voturi, ceea ce i-a permis să se comporte anarhic, să abuzeze de putere, adică să facă tot ce „vrea muşchii ei”, „fiindcă poate”. În aceste condiţii, Opoziţia ar fi avut nevoie de strategii eficiente pentru a determina Puterea să respecte Constituţia şi legile, să guverneze nu numai în favoarea propriei clientele politice, a clanurilor şi a baronilor, ci şi pentru bunăstarea tuturor cetăţenilor. Aceste strategii puteau fi preluate atât din cărţile de specialitate, cât şi din experienţa trecutelor guvernări sau a altor democraţii care au trecut prin aşa ceva.

Numai că, ce să vezi? Opoziţia nu s-a pregătit şi nu face mai deloc… opoziţie, aşteptând nu ştiu ce minuni: ba să intervină Uniunea Europeană şi comisarii europeni, ba Comisia de la Veneţia, GRECO, Curtea Constituţională a României şi Curtea de Justiţie a UE, ambasade şi ţări din UE. Ajutorul acestora a fost important, dar rezultate nu s-au prea văzut. Un singur lucru a funcţionat: protestele de stradă, culminând cu peste o jumătate de milion de cetăţeni după OUG 13 din 2017, proteste care au mai domolit pofta de căpătuială şi de subordonare a justiţiei.

După revoluţie, Opoziţia şi-a jucat cartea inteligent şi unitar o singură dată: la alegerile din 1996 când, mai toate formaţiunile politice şi civice, unite de puterea de convingere a profesorului Emil Constantinescu şi a fostului PNŢCD, au reuşit să creeze pentru prima oară alternativa democratică la FSN-PDSR-PSD-Iliescu. Însă fără Corneliu Coposu, fără experienţa şi voinţa de a guverna în coaliţie, Convenţia Democratică şi ţărăniştii au căzut sub loviturile perverse ale experimentaţilor tovarăşi, iar, după o serie de reforme radicale, guvernarea a mers şchiopătând, cu un oarece reviriment sub prim-ministrul Mugur Isărescu.

Acum avem un singur partid, PNL, care votează şi în parlament, şi în consiliile locale, acolo unde e cazul, în opoziţie, iar celelalte, în funcţie de conjunctură şi oportunităţi, făcând de foarte multe ori jocul Puterii la vot, dar nu şi în declaraţii publice. Cât despre pregătirea viitoarei guvernări, a proiectelor, programelor politice şi economico-sociale, nu se arată nicio perspectivă sigură, până acum lansându-se doar idei precum: reforme bugetar-fiscale, reducerea/ anularea pensiilor speciale şi a mitei guvernamentale, instaurarea meritocraţiei, depesedizarea administraţiei publice, „vom face şi vom drege”… la educaţie şi sănătate etc. Bălmojeală, improvizaţii pline de naivităţi, indecizie, nimic clar.

Partea cea mai ingrată este că, dat fiind eşecul actualei guvernări, Opoziţia consideră că puterea îi va veni de la sine, de aceea, în afara declaraţiilor şi a activităţii parlamentare, una lipsită de nerv şi forţă de convingere, alte acţiuni nu sunt de remarcat, doar postările de pe reţelele sociale nefiind de ajuns. Or câştigarea alegerilor cu un scor care să permită reformarea din temelii a statului român, a administraţiei, a educaţiei şi a sănătăţii nu se poate face prin canibalizare reciprocă şi furându-şi votanţii, fiindcă posibilitatea ca PNL sau USR-PLUS să aibă singure majoritatea e exclusă. Toţi analiştii serioşi, independenţi afirmă că, fără deplina unitate a opoziţiei, nu va fi posibilă o guvernare eficientă. Şi atunci, cui folosesc atacurile reciproce şi lipsa convergenţei acţiunilor?

Deocamdată, Opoziţia liberală se simte bine în spatele lui Iohannis, nu şi USR, al cărui electorat fusese iniţial în totalitate de partea preşedintelui, iar posibilitatea de a-l muta cu totul în curtea lui Dan Barna nu-mi pare realistă. Aşa că reiau vechiul refren: „Ce-o să fie, ce-o să fie?/ O să fie-o nebunie!”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: