Istoricul Ion Bulei – slujind adevărul istoric şi neanulând nici postulatul, vechi, de la Herodot încoace, teză însuşită de „învăţătura” marxist-leninistă, dar încă afirmată, poate, cum că poporul este făuritorul istoriei, mai ales atunci când are în fruntea sa o personalitate care ştie să dea sens, direcţie şi consistenţă forţelor şi faptelor creatoare ale celor mulţi şi harnici – readuce în atenţia generaţiei noastre de după cea de-a doua conflagraţie mondială, după ocupaţia sovietică şi regimul care a fost inspirat şi a stat până-n 1989, rolul şi locul major pe care l-a avut în cadrul Marii Uniri, chiar şi monarhia şi, în cazul de faţă, prima Doamnă a ţării, Regina Maria.
Autorul îşi începe demersul său ştiinţific cu o afirmaţie de o largă respiraţie şi profundă vibraţie că, „aşa cum englezii, atunci când se gândesc la reginele lor, o au în minte pe regina Victoria, tot astfel românii se duc cu amintirile regale mai întâi spre Maria” (p.7).
Spre a ilustra şi demonstra exactitatea, veridicitatea, greutatea şi însemnătatea acestui adevăr, Ion Bulei analizează şi evaluează, pe un spaţiu tipografic de 200 de pagini, două categorii de surse istorice: informaţiile teoretice din arhive şi mărturiile contemporanilor şi faptele propriu-zise, acţiunile constructive, indubitabile, valabile.
Din caleidoscopul de aspecte ale cărţii, încercăm să rezumăm câteva şi să-l invităm pe Măria Sa, Cetitorul, să intre în universul lucrării, spre a afla şi constata el însuşi argumentele şi componentele variate, bogate, ale temei sale.
Mai întâi, autorul ne propune un posibil portret etnologic, fizic şi psihologic. Femeia aceasta – zice autorul – era, sub aspectul obârşiei etnice, „jumătate englezoaică şi jumătate rusoaică”. Era principesă de Edinburgh, fiica lui Alfred, duce de Edinburgh, fiul reginei Victoria a Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiei (1876-1901). Mama sa – pe care o chema tot Maria – era singura fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Regina Maria era, prin obârşie, „o aristocrată pursânge”: nepoată a reginei Victoria (una dintre cele mai glorioase ale Marii Britanii), vară primară cu regele George al V-lea al Angliei, vară primară cu Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei şi, totodată, vară primară cu ducele Nicolae al II-lea al Rusiei. S-a căsătorit în 1892 cu Ferdinand – Victor-Albert-Meinrad de Hohenzollern, fiul principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi al Antoniei, sora regelui Pedro al Portugaliei, şi, totodată, succesorul unchiului său, regele Carol I al României (1866-1914). Din căsătoria lui Ferdinand cu Maria au rezultat trei fii: Carol al II-lea, Nicolae şi Mircea şi trei fete Elisabeta, Maria şi Ileana.
Maria era „strălucitoare la fizic şi la moral, încât îţi lua văzul. Nimeni nu o putea întrece” (I.G. Duca). „Nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se poată asemui cu dânsa”. La aceste calităţi – memorialistul contemporan adaugă şi altele: „inteligentă, fermecătoare, plină de talent la pictură, călărie, scris, conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gânduri, originalitate în expresie, curaj”. Avea oare şi defecte? Omul cel mai din preajma ei, I.G. Duca, scrie: „ochii erau mult prea mici, gura era mare, cu tendinţa de-a se încovoia în jos: trupul era disproporţionat, bustul prea lung, picioarele prea scurte, braţele groase, picioarele umflate, genele şi încheieturile de la mână – atât de fine, atât de elegante la cea mai de rând dintre ţărăncile noastre – la ea erau mari, dintr-o bucată; şi, totuşi, înfăţişarea generală era o splendoare orbitoare, ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit…!”
La Ferdinand au atras-o mai ales aspectele contrare firii sale: „sfiala” şi „timiditatea” acestuia, „o aşa stăpânită lăcomie de viaţă şi poate şi o oarecare slăbiciune”, în faţa cărora „te cuprindea dorinţa să-i vii în ajutor”; la început, poate chiar „nu-mi plăcea”; „aveam nevoie de tandreţe. Dar am dat peste altceva. Mă simţeam ruşinată! Umilită! Nimic din educaţie nu-mi sugerase revelaţia aceasta. Eram încă foarte tânără. Nu aveam curiozităţi. Mediul în care trăisem fusese foarte cuviincios… Aşa că, toate impresiile mele au fost destrămate şi de la început am rămas fără nimic de care să mă agăţ”. (p.25)
Cândva – nota Maria în Însemnările sale – poate s-a îndrăgostit platonic şi efemer, în doar câteva scrisori – de un absolvent de la Oxford, Wilhelm Waldorff Astor. Dar n-a fost decât ceva trecător. S-a împrietenit şi l-a iubit aproape toată viaţa pe nepotul fostului domn, cu acelaşi nume şi el, Barbu Ştirbey – un om elegant, cu o înfăţişare foarte plăcută şi o minte ascuţită, care a fost pentru ea o provocare şi o potolire a setei de iubire. Acesta era administratorul Domeniilor regale. Dar mai presus de toate era cumnatul lui Ionel I.C. Brătianu, care l-a subjugat pe Ferdinand, l-a copleşit şi cucerit pentru tot restul vieţii şi din cuvântul căruia regele n-a ieşit. Maria a mai cunoscut în timpul războiului o dragoste fulgerătoare şi trecătoare – colonelul canadian Joe Boyle… „foarte curios, fascinant”, care – scrie ea – „nu se temea de nimic” şi avea „o voinţă şi un curaj fără seamăn, răzbătând pretutindeni” (p. 29)
Dar, nu atât prin aceste aspecte s-a impus regina noastră, ci mai ales prin modul în care, în anii războiului, i-a îndemnat pe bărbaţi, pe oamenii politici din preajma sa, să păstreze „demnitatea şi cinstea neamului” şi prin modul cum s-a comportat ea însăşi în clipele cele mai grele, după înfrângerile catastrofale, după ocuparea a două treimi din fostul Regat şi a Capitalei, când a ajuns în „iadul” supraaglomerat al refugiului de la Iaşi, asaltat de ruşi şi de tifos exantematic. Regina a fost plină de iniţiative. Primea miniştri şi diplomaţi. Îşi susţinea cu tenacitate ideile şi oamenii. Îl avea în preajma sa pe principele Barbu Ştirbey – care îi era nedespărţit şi pe care l-a iubit până la reîntoarcerea fiului ei risipitor, Carol Caraiman, în iunie 1930. A fost în cele mai grele momente de răscruce „plină de curaj şi de iniţiativă”, s-a implicat ca nimeni altul, „în mod temerar şi exemplar” în lumea răniţilor şi a umiliţilor de muribunzi, răspândind speranţă şi încredere în izbândă, încât şi-a câştigat ca supranume general, sintagma de „Mama răniţilor”. Pe unde trecea, în toate spitalele „unii răniţi îi povesteau ce-au visat, alţii îi luau mâinile într-ale lor, le duceau la buze, le sărutau şi-i mulţumeau ca unei mame”, încât „descurajările dispăreau şi speranţele renăşteau” (p. 60-76). Ba, încă, „sute de soldaţi, nota ea însăşi, soldaţi muribunzi îmi şopteau, cu ultima suflare, că pentru mine luptaseră, că eu eram casa, mama, credinţa şi speranţa lor” (p.77). A fost în toţi anii cei mai grei, în 1916, 1917, 1918, sufletul şi creierul Societăţii de Cruce Roşie, iniţial din România, apoi, în etapa de sfârşit, pentru întreaga Peninsulă Balcanică, în zonele de conflict ale Antantei. Soldaţii i-au construit şi i-au dăruit un spital model la Coţofeneşti-Bacău, cu o căsuţă pentru ea în preajmă, micuţă şi modestă „ca în basme”; aici abia prididea să se odihnească. Aici au vizitat-o şi admirat-o, în această calitate, medici şi ofiţeri francezi, englezi, americani, italieni, Prinţul Kropotkin. Şeful Crucii Roşii Ruse i-a trimis un întreg tren sanitar, cu „toată admiraţia sa”. Nimeni din toată tabăra Antantei nu se poate lăuda şi compara cu ea, cu Regina Maria, că a construit şi a dotat atâtea spitale, care a îngrijit şi a mângâiat atâţia muribunzi, care a suferit şi a trăit ea însăşi drama războiului, plătind cu propria-i jertfă, cu prinţul Mircea, mistuit el însuşi de febră tifoidă şi îngropat în teritoriul ocupat de invadatori. Nu e o exagerare că un muribund, fiind întrebat ce dorinţă are, i-a şoptit cu lacrimi şi i-a spus: „să se realizeze România Mare şi dumitale să ajungi… «împărăteasă»! (p. 92)
Pe plan politic şi diplomatic s-a implicat, atât din interior, în înlăturarea generalului Iliescu, protejatul lui Ionel I.C. Brătianu, şi înlocuirea lui cu generalul Prezan; s-a opus retragerii armatei sau familiei regale în Rusia. L-a sprijinit, ca nimeni altul, pe dr. savant Ion Cantacuzino (1863-1934) să nu-şi mute laboratorul în Rusia, să fabrice vaccin antiholeric şi toxină difterică. A condamnat jafurile şi haosul creat de ruşi şi a acţionat alături de I.I. C. Brătianu pentru dezarmarea lor şi pentru fortificarea Guvernului şi sprijinirea grupului lui Take Ionescu să intre în Guvern. I-a scris regelui George al V-lea al Marii Britanii în momentele cele mai dramatice ale ţării, despre retragerea ruşilor şi s-a opus ca Ferdinand să semneze tratatul/ dictatul de pace separată (p. 116-125).
Culmea acţiunilor diplomatice întreprinse din iniţiativa Reginei Maria o reprezintă vizita întreprinsă cu Ferdinand în ianuarie-martie 1919 la Paris şi Londra, în timpul Conferinţei de Pace, în care a reuşit să-i convingă în mod direct pe membrii din Consiliul Suprem, în frunte cu Clemenceau, despre uriaşele sacrificii ale românilor şi necesitatea recunoaşterii unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului.
De aceea, fără a insista şi asupra altor iniţiative majore ale Reginei Maria, vom încheia notând că demersul istoricului Ion Bulei este extrem de necesar şi exemplar realizat, însoţit de un foarte bogat material documentar, din arhive, din presă, din mărturii mai puţin cunoscute, între care relatările savantului dr. Ion Cantacuzino etc. Iar noi, tocmai pentru că unele sinteze şi manuale de istorie ignoră, adesea, astfel de fapte pilduitoare , vom încheia rândurile noastre cu o mărturisire legitimă a Reginei Maria, care, mândră de ceea ce a însemnat Marea Unire a românilor pentru viaţa sa şi a Regelui Ferdinand i se adresa acestuia: „Spune-mi, Nando, îţi dai seama că ai devenit un Om mare? Realizezi pe deplin în imaginaţia ta ce reprezinţi de acum încolo în istoria acestui popor? Tu, care o viaţă întreagă te-ai îndoit de tine, cuprinzi în mintea ta toată semnificaţia de a întrupa visul secular al unui neam de 18 milioane de locuitori?”. Într-adevăr – conchide Ion Bulei – „se întâmplase o minune”, la care ea, Regina Maria, prima Doamnă a Ţării, a contribuit ca un adevărat erou al acestui neam.
Comentarii