Există un loc în Suceava unde, intrând, aveam impresia că fac un salt în timp. Începeam prin a trage de uşa grea, de metal cu sticlă, cu clanţa aproape întotdeauna defectă, ce se mişca în toate direcţiile, şi trăgeam aer în piept, păşind înăuntru. Întâi de toate, mirosul era (şi, dacă nu era, ceva din mine făcea ca încă să fie) cel din anii în care mă opream aici şi-mi cumpăram, de cinci lei, plăcintă cu carne. Nu cu brânză, fiindcă eu din tinereţe sunt (vinovată) carnivoră. Apoi, mesele scunde, chiar dacă s-au schimbat în timp, nu erau diferite mult de cele de altădată. Puţin avantajoase, pentru înălţimea mea. Şi nici tejgheaua, unde, mai întotdeauna, serveau fete amabile, nu suferise mari schimbări în timp. Lemn de brad lăcuit, ciobit, inevitabil, în timp. Nici tăvile de inox, unde se lăfăiau cele două feluri de plăcintă, ţinute la cald, nu păreau a fi fost fabricate recent. Oricum, nu conta.
Acolo mergeam când ieşeam, pe vremuri, de la patinoar. Nu erai sucevean adevărat dacă nu intrai acolo după două ore de stat pe gheaţă. Pe acolo mă abăteam când treceam prin zonă şi mă lua de nas mirosul de plăcintă. Acolo făceam câte un popas cu feciorul meu, învăţat să aprecieze foile umplute cu carne tocată din copilărie, când revenea în oraş. Când fratele meu a venit din Germania, a cerut plăcintă cu carne de acolo.
Ce mai, acolo era un loc unde se simţea bine şi sufletul meu. Şi chiar dacă prin târg s-au mai încumetat unii să facă plăcintă cu carne sau cu brânză, de acolo preferam să iau, dând întâietate sufletului.
Exista un loc în Suceava. Plăcintăria din Areni, pe care o credeam veşnică, de-o vârstă cu oraşul parcă, aia care se află pe drumul către patinoar, se modernizează. Ieri căpătase deja geamuri din termopan şi uşa, de care am tras atâta timp, e istorie. Cred că este pentru prima data în viaţa mea când regret că un patron a decis că e timpul pentru schimbări.
Comentarii