Risipitorii de perle (I)

De neuitat e pururi tânărul nostru Ciprian Porumbescu, nu numai prin tulburătoarea „Baladă”, opereta „Crai nou” ori compoziţiile patriotice, ci şi prin alura sa de brad cu cetina tot verde gata să fie îmbrăcat de toată constelaţia Crăciunului. Peste măsură de tulburător este Ciprian, ca şi tinerii Mihai Eminescu şi Nicolae Labiş şi pentru că prea flămânda vamă i-a lăsat atât de puţine zile pământene.

Am fost deseori la Stupca, am înnoptat la poetul temniţelor Dumitru Oniga, călătorind pe firul memoriei artistului componist alături de Nina Cionca, Alexandrina Cernov şi Ilie Luceac. Am petrecut multe ore în cimitirul Porumbeştilor, am dat glas evocator, cu reverenţă, sub Tricolorul ce înfăşoară crucea compozitorului, în dreapta preotului Leonte Galeş şi a confraţilor săi, în unduirea cântecelor şi versurilor porumbesciene albăstrind zarea, desprinse din inima şcolarilor şi a coriştilor suceveni conduşi de Virgil Stempel. Am spus că în România doi arbori ne veghează cultura – teiul sfânt de la căpătâiul lui Eminescu şi teiul sfânt de la căpătâiul lui Porumbescu. Coroana copacului veghetor era plină de frunze sunătoare, vorbitoare precum limbile Duhului pogorâte la Rusalii. Erau, mi s-a părut, nenumărate note înălţate de pe partiturile artistului, un concert verde slăvitor de rai văratic. Din vreme în vreme privirea îmi fugea pe câmpuri închipuind paşii tânărului neostoiţi de inima nemţoaicei de la Ilişeşti. Îmi adăstau gândurile mai ales în zariştea dintre crânguri. Acolo îmi închipuiam cortul înecat în fum şătrăresc şi focul icnind sub ceaunul sărac al ţiganilor cu lăute. Acolo cânta ochioasa Ilinca şi dau alean viorilor cu hang de cobză Pârsână, Bibul, Ionel al lui Leontieş, Alexa Litră, Ionică Bidirel. Cam aceştia erau lăutarii din vremea tânărului şcolar Ciprian Porumbescu, poate unii dintre ei trăitori în sat, nu în sărăcia cortului. Părintele Iraclie, mare povestaş, a scris rânduri de neuitat despre haiducul Darie, dar şi despre cimpoieşul Ioan Bordeianu din Volovăţ. Ciprian venind în lume cu darul muzicii, era mai mult în şatră decât la parohie, minunându-se de îndemânarea rapsozilor, cutezând să încerce meşteşug pe vioară într-acest prim „conservator” de sub pădure.

Din acest tărâm straniu, de care nu s-a dezis niciodată, s-a desprins Alexandru Bidirel (5 XII 1918 – 12 VII 1985). Copilăria i-a fost tristă, curând avea să rămână orfan de amândoi părinţii, Ileana şi Vasile, continuându-şi întâii ani sub ocrotirea unchiului lăutar Ionică Bidirel-Nagâţ. Neavând o altă cale, Alexandru şi-a înecat amarul pe strunele viorii unchiului său, dibuind sunetele de la cinci ani, însoţindu-l pe lăutar în diferite ocazii, la sărbătorile satului natal ori în vecinătate. Într-un timp scurt devenise vestit. Umbla atunci prin sate, descoperind vechituri de preţ un mare român, Constantin Brăiloiu, care a fost uimit de talentul tânărului, un copilandru de 17 ani. L-a ascultat şi a înregistrat 25 de cântece, între care 17 de jocuri. Acompaniamentul la cobză l-a asigurat Ilie Bolea. Era prima întâlnire cu un om excepţional, cum au fost şi culegătorii de cântece şi versuri poporane V. Alecsandri, K. Miculi, M. Friedwagner, Al. Voevidca, E Niculiţă-Voronca, T. Burada, Arthur Gorovei ori în plan sociologic, D. Gusti.

Tânărul violonist avea în urmă o tradiţie muzicală bogată pe care Valeriu Branişte nu a numit-o întâmplător „academie de lăutari”. Din această „instituţie” au făcut parte Ion Bordeianu, lăutarii Solcani, Vasile Pletosu, Buşan, Ionică din Crivei, Doboş, Gorovei, Al. Bujdei, continuatori ai înaintaşilor celebri Nicolae Picu (1807-1864) şi Grigore Vindireu (1830-1888), cel din urmă admirat de Porumbescu, apreciat de Leon Goian şi K. Miculi, de aceeaşi prestanţă precum Barbu Lăutaru, marele staroste al epocii preţuit de Alecsandri şi Fr. Liszt.

„Viitorul nu poate prevesti ceva măreţ fără un trecut pe măsură”, scrie tânărul profesor de vioară Mihai Cotos în recenta biografie închinată marelui lăutar de la Stupca. Bidirel a valorificat trecutul şi prezenţa sa în lumea folclorului instrumental este providenţială – prin el, la capitolul vioară, Bucovina are o reprezentare unică, inconfundabilă. Altfel zis, Bucovina folclorică se legitimează în spaţiul românesc şi în lume prin Alexandru Bidirel.

În 1936, violonistul avea 18 ani. A cântat pe scena Sălii Radio din capitală. S-a pus la punct cu noţiunile teoretice, notează piese, motive folclorice, scrie exerciţii de orchestraţie, cântă în secţia de Muzică Militară a Regimentului 16 Dorobanţi din Fălticeni condusă de căpitanul Buiuc. Peste un an intră într-o orchestră de restaurant la Cernăuţi. Are un program asemănător cu ce a relatat G. Sârbu – cânta noaptea şi studia ziua cu un profesor de la Conservator. În doi ani face performanţe, atinge „un nivel academic”. În 1938 răspunde invitaţiei lui C. Brăiloiu şi imprimă un nou set de melodii pentru Arhiva Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice şi încă două discuri acompaniat de un taraf în care erau Ion Nedelcu la vioară secundă şi Ilie Bolea la cobză, Al. Bârgheaua la contrabas, iar Gh. Sârbu rostea strigături. Atunci, în acest anturaj, la Sala Radio, Brăiloiu obţinu de la G. Enescu un atestat care îi permitea violonistului de la Stupca să cânte în restaurant. În însemnările sale Bidirel spune că Enescu l-a ascultat cântând „Balada” porumbesciană, cântece moldoveneşti şi bucovinene şi în final Hora Stacatto. Dinicu era în apropiere, într-o sală de biliard. Enescu l-a chemat pe Dinicu, l-au ascultat amândoi pe Bidirel şi l-au felicitat. Apoi, scrie lăutarul: „imediat mi s-a dat Carnetul în patru limbi şi Autorizaţia de şef de Orchestră”. A cântat cu Dinicu la restaurantele „Cina” şi „Carul cu bere”. În conjunctura evocată i s-a propus să meargă cu Dinicu în New York.

Armata fiind în mobilizare, tânărul lăutar a intrat sub arme cheltuindu-şi nu mai puţin de şase ani, după care s-a stabilit în Fălticeni. Îşi ia nevastă, pe Ileana, şi se bucură de trei prunci: Marcel, Doina şi Dragoş. Dragoş a studiat pianul şi, acum, la vârsta unui senior respectabil umple cu feerii diverse localuri selecte.

Fălticenii, ca şi celelalte orăşele din Bucovina, inclusiv vechea capitală Cernăuţi, era un târg cosmopolit. Între etnii evreii erau pasionaţi de muzică, mai ales de café-concert. Bidirel a avut ce învăţa de la ei, mai ales bucăţi muzicale de virtuozitate. A cântat o vreme la Fălticeni, într-un topos care nu l-a lăsat să se înrădăcineze în alte tărâmuri, căci după înregistrările din 1956 cu Orchestra Radiodifuziunii, dirijată de Victor Predescu, i s-a propus să rămână ca primă vioară la Orchestra Radio. Mai târziu a fost invitat la Iaşi, la „Doina Moldovei” sub bagheta lui Achim Stoia. I se încredinţa vioara întâi şi, totodată, pupitrul Orchestrei TAPL Iaşi, la restaurantul „Moldova”, dar, credincios familiei, legat de locuinţa din Fălticeni, violonistul a rămas acasă, bucurându-şi concitadinii şi călătorii prin urbe cu măiestritele sale cântece, dăruindu-se magiei viorii în restaurantul „Central”. Fiind atunci vremea întâlnirilor protocolare „la vârf înalt”, artistul a fost solicitat insistent să concerteze la Suceava. „Asta până într-o zi”, spune Dragoş, fiul virtuozului. Cârmacii Sucevei i-au pus violonistului la dispoziţie o locuinţă în care ulterior s-a instalat cu toată familia, spre mâhnirea lui Dragoş, care tot fugea la prietenii săi fălticeneni. Astfel Alexandru Bidirel a devenit cetăţean sucevean. Cânta zilnic, seara, la restaurantul „Central”. Audienţa era pe măsură. Se spune că nu mergeau atâţia oameni la toate bisericile din Suceava câţi mergeau la restaurant! Între ascultătorii lăutarului stupcan, într-o seară poposise celebrul violonist Ion Voicu. Voicu a urmărit trilurile nelumeşti ale viorii şi, după ce Bidirel şi-a aşezat reverenţios lăuta alături, maestrul muzician care concertase în acea seară pe scena Casei de Cultură l-a felicitat şi i-a cercetat cu luare aminte vioara, relatează Dragoş. Curând lăutarul a ajuns solist şi prim-violonist în Orchestra nou înfiinţatului Ansamblu „Ciprian Porumbescu”, solicitat de dirijorul George Sârbu care, peste ani, în numele prieteniei, avea să iniţieze un Festival de interpretare „Al. Bidirel”. Primul spectacol, „Joc şi cântec românesc”, s-a desfăşurat după premiera operetei „Crai nou” din 31 mai 1959, în 1966. Au urmat turnee în Cehoslovacia, Israel, Uniunea Sovietică. În 1974 Al. Bidirel înregistrează un disc faimos la „Electrecord” – 20 de piese de excepţie.

Anii au trecut. Lăutarul se retrage din Ansamblu, frecventând Orchestra Semi-Simfonică a Ateneului Popular. Tiberiu Alexandru a scris că violonistul a fost văzut ultima dată într-o emisiune televizată, la „Tezaur Folcloric”, coordonată de M. Murărescu, în primăvara lui 1983. Bidirel a consemnat câteva dintre numele mari pe care le-a cunoscut: George Enescu, Ion Dacian, Achim Stoia, Petre Goangă Bas, Ion Voicu, Grigoraş Dinicu. Din însemnările lui ştim şi pe ce viori a cântat, care i-au aparţinut: Nicola Amati 1645, Josef Guarneri 1734, Antonio Stradivarius 1734 „pe care o ţin cu multă plăcere (…) astăzi 23 martie 1984”. Una din viori este în posesia familiei. (va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: