Marcel, Iulian, Mirel, Irina, Ionel sau Radu, Adrian, Şerban, Silvia sau Nechifor.
Înghesuială mare chiar în primele ore ale zilei în faţa Consulatelor.
Paşnic, calm, liniştit. Au venit de bună voie, fără să-i fi forţat cineva. Dacă nu voiau, ei nu trebuiau să vină, dar ei au vrut şi s-au grăbit să fie printre primii la vot.
Diaspora mit spor. Sunt mulţi. Foarte mulţi, sute, mii de oameni din toate categoriile, vârste şi clase sociale. Stau la rând, stau la coadă, disciplinaţi, discută unii cu alţii, că de, sunt cu toţii aici pentru aceeaşi cauză.
Cozi lungi în faţa CONSULATELOR. Prima impresie după ce le-am analizat întâi interesul, starea de spirit, gesturile, expresiile, toate acestea bine ascunse dincolo de subcutanat, convorbirea fără cuvinte de fapt.
„Ce se dă?“ Formularea îmi vine în minte imediat ce-i văd aşteptând la rând, pentru că provine din timpuri comuniste atunci când nu cumpărai ce aveai nevoie, că ce aveai nevoie şi aşa nu găseai, dar întrebai: ce se dă aici? Şi luai ce era, ce se dădea, şi nu ce ai fi vrut tu de fapt să cumperi.
Acuma se dă aici libertate, poate şi dreptate, eliberarea justiţiei din mâinile celor ce încearcă să o manipuleze după placul lor, să o politizeze, celor ce vor să o menţină la discreţia lor, fără a o şi respecta, urâtă şi coruptă, dar tot timpul la îndemână, când au ei nevoie de ea. Se mai dă poate şi câteva flayer pentru aderarea la o Europă mai civilizată, îndrumător pentru construirea unui viitor mai sigur, pentru generaţiile de astăzi şi de mâine, locuri de muncă adecvate, acolo, pentru ca cetăţeanul să nu mai fie nevoit să părăsească… pentru a acorda familiei toate cele necesare pentru a le înlesni un trai mai bun.
Toţi veniţi de pretutindeni chinuiţi doar de un singur gând: Trebuie să facem ceva pentru toate acestea şi pentru ca noi în viitor să nu fim nevoiţi să plecăm, ci să fim în ţară trataţi ca cetăţeni ai unei ţări civilizate, cu drepturi şi îndatoriri, cu speranţe şi încredere în clasa politică a timpului. Noi am venit aici sa lucrăm cinstit, să fim cetăţeni demni ai Europei şi astăzi manifestăm prin acest gest că soarta ţării este de fapt soarta noastră, a tuturor şi de aceea suntem azi cu toţii aici.
Fet(z)ele lor vorbesc aceeaşi limbă, trebuie numai să-i analizezi şi atunci afli imediat, ce i-a atras pe ei să facă atâtea sute de kilometri pentru a ajunge aici, pentru a aştepta la cozi infernale pentru a-şi pune pe lista de vot aspiraţiile şi speranţele, care acolo, pe meleagurile româneşti erau de îndeplinit şi nu pe tot mapamondul contemporan. Eu le-am înţeles limba şi fără să stau cu fiecare în parte de vorbă. Nu i-am înţeles însă pe toţi aceia care au căutat să tragă de timp, pentru ca să voteze cât mai puţini posibil, pe toţi aceia care au căutat să scoată în faţa lor impedimente de tot felul, pentru a-şi putea îndeplini doar ţelurile lor politice la vârful unei ţări pe care ei de fapt nici nu o merită.
Ce se dădea acolo? Ceea ce nimeni nu vroia să aibă. Şi de aceea au venit astăzi cu toţii la CONSULAT. Frumos gest în numele democraţiei. (DAGMAR MAIN, Autorin und Übersetzerin, născută în Bucovina, trăieşte de 35 de ani în Germania.)
Comentarii