Protopopiatul Fălticeni

Botezul pruncilor pierduţi – păgânism baptismal sau superstiţie îmbisericită?

Introducere

„Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.” (Ps. 126, 3) Sub aceste cuvinte stă ascunsă (dar dornică de a fi descoperită) o întreagă teologie a vieţii, pertinent răspuns la multe controverse privind dependenţa pruncului de mamă şi individualizarea mamei faţă de pruncul conceput, raportarea mamei la făt (naşterea acestuia sau avortarea lui), viaţa şi indiferentismul maternal sau la păreri bioetice şi preconcepţii despre concepţie şi contraconcepţie. Copiii nu sunt şi nu pot fi proprietatea mamei, a părinţilor şi nici chiar a societăţii; ei sunt darul Vieţii, darul lui Dumnezeu: „Copilul, acum, nu aparţine nici tatălui, nici mamei, ci lui Dumnezeu.” (Olivier Clement, Trupul morţii şi al slavei, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 83). Copiii nu sunt moştenitori ai părinţilor, ci sunt moştenirea lui Dumnezeu, căci calitatea de fiu/fiică a lui Dumnezeu prin înfiere sau prin har este mai importantă decât legăturile sangvine sau ereditar-genetice. Din păcate, „familia, prin chemarea-i sfântă de a deveni pepinieră a vieţii umane, a început să devină mormânt pentru cei ce bat la uşa vieţii ” (pr. prof. Mihai Milea, Un mare pericol naţional – genocidul infantil, art. ap. în Vestitorul, anul IV, nr, 78, din 15.09.1992, p. 6), iar spitalele şi maternităţile – instituţii menite a fi ocrotitoare de viaţă, prin legiferarea şi acceptarea întreruperii artificiale a sarcinii au devenit cimitire instituţionalizate pentru cei ce urmau a vedea lumina zilei, a vieţii.

Problema pruncilor morţi nebotezaţi vizează trei aspecte: pruncii avortaţi (cu voia părinţilor sau fără voia lor), pruncii morţi la naştere şi pruncii morţi prin negrija părinţilor sau/şi a preotului fără a li se fi administrat Taina Botezului.

Avortul (sau pruncuciderea) a fost considerat crimă încă şi în Dreptul roman, iar glasul Bisericii dintru început s-a împotrivit acestei nefericite practici; canoanele 65 Apostolic, 91 Trulan, 21 Ancira, 2 şi 8 ale Sfântului Vasile cel Mare conglăsuiesc: „pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”. Tertulian (în Apologeticum) califică avortul drept crimă, la fel şi Lactanţiu şi Minuciu Felix (în Octavius). Canonul 36 al Sf. Ioan Postitorul prevede ca „femeii care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza neglijenţei dânsei avortează, să se dea pedeapsa pentru uciderea premeditată.”

În ceea ce priveşte privarea pruncilor de rodul Tainei Botezului – harul Duhului Sfânt din negrija părinţilor sau/şi lenea preotului, Tradiţia Bisericii este concisă: de va muri pruncul nebotezat din lenea părinţilor, aceştia trei ani să nu se împărtăşească, să postească în toate lunile, miercurile şi vinerile şi să facă zilnic metanii (canonul 24 al Sf. Ioan Postitorul), iar de va muri pruncul nebotezat din lenea preotului, atunci păcatul este al preotului şi se va canonisi după cum va voi arhiereul, chiar cu scoaterea din preoţie (Pravila de la Târgovişte, glava 157).

Perdanţii cei mai grav afectaţi în aceste situaţii sunt pruncii sau, prin extensie, toţi cei care n-au avut parte de Sfântul Botez, indiferent de vârstă. În ceea ce priveşte soarta pruncilor (şi a catehumenilor) morţi nebotezaţi, Biserica, de-a lungul veacurilor, s-a limitat doar în a prezenta gravitatea acestei probleme de nedorit şi nu s-a exprimat categoric şi pe deplin, fiind emise doar unele păreri teologice, cel mult considerate teologumene. Convingerea răspândită în popor, conform căreia nu există mântuire fără Botez este fundamentată novotestamentar: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan, 3, 5). În Apus, învăţătura despre păcatul strămoşesc încuraja mai mult ca Botezul copiilor să se facă cât mai repede cu putinţă. Potrivit acestei învăţături, copiii morţi nebotezaţi aparţin categoriei părăsite de Dumnezeu, aşa-numita massa damnata, şi sunt condamnaţi la chinuri veşnice, pentru că asupra lor stă vina păcatului strămoşesc adamic (cf. Paul L. Gavrilyuk, Cateheză şi catehumenat în primele veacuri creştine, Ed. Doxologia, Iaşi, 2018, pp. 309-311). Augustin de Hippo (în Sermones, PL 38-39, 323, 3; 324) şi Supliciu Sever (în Vita Sancti Martini, 7) relatează două istorioare în care doi oameni (un copil şi un catehumen) au fost înviaţi pentru puţin timp prin mijlocirea sfinţilor doar pentru a fi botezaţi, fiind scăpaţi astfel de osânda veşnică. Părinţii răsăriteni nu au o părere unanimă în ceea ce priveşte soarta post mortem a nebotezaţilor. De exemplu, Sf. Chiril al Ierusalimului afirmă categoric: „pentru cel nebotezat nu există mântuire” (în Cateheze III, 4, 10), dar Teodor de Mopsuestia (în Omilii catehetice) învăţa că Raiul este cel care îi aşteaptă pe copiii nebotezaţi, dat fiind faptul că starea lor nu depinde de propria alegere, ci de neglijenţa părinţilor; în ceea ce priveşte soarta „de dincolo” a catehumenilor maturi ce au murit nebotezaţi amânând Botezul, Teodor se abţine, încredinţându-i milostivirii şi dreptăţii Domnului.

Oricum, dogmatica despre Taina Botezului este imuabilă („Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor”) şi importanţa Botezului este fundamentală pentru viaţa creştinului, deoarece această Taină reprezintă uşa Tainelor Bisericii, sfinţirea, luminarea şi înfierea omului de către Dumnezeu. De netăgăduit şi de necontestat este şi afirmaţia potrivit căreia cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii se administrează doar creştinilor ortodocşi şi doar celor vii şi prezenţi: „cei morţi nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi împărtăşiţi” (can. 83 al Sinodului VI ecumenic; can. 25 (20) al Sinodului de la Cartagina). Această predanie a fost ”driblată” şi răstălmăcită conştient în timp într-o complicitate părinţi-preot, iscându-se astfel un soi de practici şi inovaţii liturgice pline de superstiţii, aflate la hotarul păgânescului.

Botezarea pruncilor nebotezaţi – superstiţii, obiceiuri, practici

După cum am relatat mai sus, încă de la începutul creştinismului s-a profilat credinţa că cel nebotezat nu se poate mântui şi sufletul nu are linişte în lumea de dincolo. Acest lucru a determinat ca să se recurgă la botezul de necesitate, ca o excepţie (!!!), folosindu-se apă sau orice lichid, sau chiar nisip sau pământ, formula întreit onoma-ipostatică a Botezului să fie rostită de orice credincios (pe baza preoţiei soborniceşti). Poporul, credincios şi conştient de nemurirea sufletului, a iscodit însă o modalitate surogat de izbăvire a sufletului, de a mântui în paralel cu Biserica – Trup mistic al lui Hristos, prin botezarea post mortem a copiilor şi folosindu-se ”mijloace” creştine (aghiazmă, formula baptismală, crişmă, naşi, preot…). Practica aceasta este neacceptată de Biserică şi este condamnabilă, asemenea şi săvârşitorii şi pretendenţii. „Botezul” după moarte nu are raţiunea scopului său, deoarece se face după încetarea vieţii, iar persoana căreia i se administrează nu îndeplineşte condiţiile liturgice necesare. Mai grav şi mai păgubitor sufleteşte este şi faptul că la un astfel de ritual este prezent şi activ chiar preotul (care uneori încurajează în deplină conştiinţă de cauză şi efect astfel de practici în schimbul unor posibile remuneraţii), care dă o notă de autentificare eclesială şi o împăcare a conştiinţei celor implicaţi.

Acest minciuno-botez administrat pruncilor morţi nebotezaţi şi moroilor (= strigoi mic care se face din copil mort nebotezat şi în diferite împrejurări), întâlnit cu precădere în Moldova şi Bucovina, a fost descris de părintele Simeon Florea Marian (în lucrarea Naşterea la români, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1995, p. 54). El relatează că în zona Câmpulungului, naşul/naşa trebuie să care timp de 40 de zile aghiazmă şi să o toarne pe mormântul celui nebotezat printr-o ţeavă lăsată anume până la sicriu, crezându-se că prin aceasta se botează şi nu se mai preface în moroi. În ţinutul Dornelor, în schimb, se toarnă pe mormintele celor pierduţi şi a celor morţi nebotezaţi aghiazmă mare de la şapte Boboteze, cu aceeaşi credinţă şi cu acelaşi pseudo-scop ca în zona Câmpulungului. Românii din ţinutul Cernăuţilor (la Boian, mai exact) cred cu tărie că sufletul fiecărui moroi este damnat, dar el se poate mântui dacă în şapte ani se toarnă aghiazmă mare pe locul unde cel nebotezat a fost înhumat sau, mai repede, dacă se toarnă aghiazmă de la Bobotează de la 7 biserici. După cum am mai menţionat, la astfel de „botezuri” participa (participă ?) şi preotul, urmându-se un ritual ce concurează cu practicile oculte şi păgâne: pruncilor nebotezaţi li se turna în ziua de Bobotează sau Sf. Ioan aghiazmă mare, urmând ca de Paşti, după ce iese cu Învierea, preotul să le facă molitfă (care? de unde?) şi celor nebotezaţi, reluându-se „tipicul” şapte ani consecutiv, căci astfel, „după al şaptelea an copiii nebotezaţi scapă din rândul moroilor” (cf. S. Fl. Marian, op. cit., p. 55).

Această practică consemnată de părintele S. Fl. Marian mai persistă şi în vremea de azi în unele enorii din Moldova rurală (dar şi în alte zone ale ţării), cu unele adăugiri şi înflorituri ritualice, considerată de vulg ca fiind potrivită şi necesară copiilor avortaţi sau pierduţi. ”Rânduiala” prevede ca, de Sf. Ioan sau, mai rar, de Întâmpinarea Domnului, să se stropească cu aghiazmă (mare sau mică) haine aduse în amintirea pruncilor pierduţi, vase cu prinoase ”de pomană”, mormintele şi crijmele din mâinile pseudo-naşilor, şi se citesc din Molitfelnic rugăciunile femeii ce a pierdut pruncul. Această nerânduială, după cum consemna şi părintele profesor Nicolae Necula (în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pp. 158-159) nu este doar „o gravă inovaţie sau o abatere liturgică”, ci chiar un sacrilegiu, o derâdere şi o bagatelizare a Tainei Sfântului Botez, o caricatură cultică plină de superstiţii, magie şi infantilism religios. Tot în domeniul batjocurii încadrăm şi obiceiul de a numi avortaţii pseudo-botezaţi cu numele de Ion sau Ioana, ridiculizându-se astfel numele celui mai mare om născut din femeie (cf. Matei 11, 11; Luca 7, 28). Deşi în unele parohii această practică a devenit o obişnuinţă, nu ştiu în ce măsură poate fi considerată o tradiţie etnologică sau populară autentică, deoarece s-ar înscrie mai degrabă în sfera religiosului rural naiv, a superstiţiei şi a „basmelor” fantasmagorice, şi nicio tradiţie bisericească, deoarece nu este consemnată în nicio carte de cult, în niciun timp, nicăieri, ci este mai degrabă o scorneală băbească făcută în afara Bisericii, dar acceptată de unii preoţi ca „mângâiere” pentru părinţii care au pierdut fără voie copii, şi poate chiar ca „adormire” a conştiinţei care îi mustră pe părinţii care au pierdut cu voie copii, dormindu-şi în continuare somnul raţiunii şi săvârşind în continuare fără frică de Dumnezeu păcatul pruncuciderii.

Oricum, tradiţie sau nu, obicei popular sau inovaţie liturgică, pseudo-botezul pruncilor avortaţi (şi nebotezaţi) dă apă la moară unor păcate cu repetiţie şi transformă pe unii părinţi în adevăraţi ucigaşi, în antihrişti care, apărându-şi chipurile drepturile (la distracţie, plăcere şi libertinaj hedonist), încalcă cu nonşalanţă îndemnul Mântuitorului Hristos: „Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.”(Marcu 10, 14)

Pr. GABRIEL CIOFU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: