Dureroasa surpriză să descoperi că mama nu-i de găsit acasă, că nu se află plecată undeva la neamuri, departe, că, dusă fiind, nici telefonul nu l-a luat cu sine ca să aflăm cum o duce cu sănătatea şi când se întoarce acasă se surpă în hohotul de plâns din faţa mormântului. Absenţa ei din toate şi de peste tot este copleşitoare şi afli astfel disperat că şi speranţa are un capăt. Nu-i vei mai simţi mâna tămăduitoare pe creştet, nu te va mai drăgăli ca pe un copil pe tine, ditamai bărbatul, nu te va mai certa cu vorbele ei pline de asprime îngăduitoare, nu te va mai ierta încă o dată şi încă o dată pentru toate cele neplăcute pe care i le-ai făcut, nu-ţi va mai spune că ai fost aproape întotdeauna un purtător de bucurie pentru ea, nu va mai fi nimic din toate acestea.
Va mai fi doar datoria de a împărtăşi toate acestea copiilor mei, ca pe o comoară pe care ea a primit-o de la tatăl ei, de la mama sa, apoi mi-a dăruit-o mie, eu urmărind să-mi înzestrez urmaşii cu aceeaşi sămânţă de omenie pe care cei dinaintea mea mi-au dăruit-o.
Căci aceasta este adevărata şi preţioasa zestre pe care mi-o lasă: nevoia de a-i îngădui lângă tine pe ceilalţi, de a ţine la ei ca la cei cu care vieţuieşti împreună, nu ca într-o haită şi nici ca într-o turmă, ci ca într-o familie. Ca oamenii cei înţelepţi şi adevăraţi. Ca oameni.
Comentarii