La o cafea cu Mandela Gajol

A fost odată ca niciodată un flaut care a vrăjit oamenii de pretutindeni prin magia sa, făcând aerul să freamăte. Ani de-a rândul, flautul fermecat a colindat ţara în lung şi-n lat, cucerind tot mai mulţi oameni de partea muzicii. Continuă să o facă şi astăzi, în întreaga lume… Compozitorul, flautistul, percuţionistul, într-un cuvânt muzicianul sucevean Marius Gagiu, cunoscut în lumea jazzului românesc şi internaţional ca Mandela Gajol, a acceptat sa vorbească în premieră despre cum a evoluat în cariera muzicală începând din copilărie până la cele mai importante proiecte muzicale în care a fost implicat până în momentul de faţă.

– Într-o lume în care majoritatea muzicienilor aleargă cu disperare spre comercial, tu ai ales altceva!

– Am ales muzica pentru a mă exprima, pentru că muzica de jazz reprezintă o cale mult mai discretă, celebritatea se manifestă într-un cadru foarte restrâns, al iniţiaţilor, ceea ce mie îmi dă satisfacţii mult mai puternice.

– Cânţi la un instrument de poveste, nobil. Cum a apărut flautul în viaţa ta de artist? Ti-ai dorit cu mult timp înainte să studiezi flautul sau ţi-a fost insuflată această dragoste faţă de acest instrument?

– Mă consider realmente privilegiat pentru faptul că, în viaţa aceasta, mi-am atins visul. Dar, visul odată atins, îţi schimbă complet percepţia. În primul rând, ai cu totul alte pretenţii de la tine însuţi, devii mult mai atent şi recunoscător cu tot ce te înconjoară. Ţi se schimbă complet existenţa. E mai mult decât realizare. E o incomensurabilă stare de beatitudine care implică responsabilitate şi continuă mulţumire pentru darul primit, acela de a-ţi putea vedea visul cu ochii. O stare care, încet-încet, te mistuie, te devorează în modul cel mai plăcut posibil. Acesta este nivelul superior, adică „mai scump, mai interesant, mai neaşteptat”. Poveştile cu zâne au existat şi în copilăria mea. Flautul a apărut ca o bagheta magică pe care mama mea mi-a pus-o în mână, la vârsta când e timpul să părăseşti tărâmul poveştilor nemuritoare, pe la 11-12 ani, vârsta la care poţi alege un instrument de suflat. Până atunci începusem să studiez trompeta, dar perspectiva unei cariere strălucite la acest instrument era greu de imaginat, aşa că mama a decis că flautul mi se potriveşte mai bine. Unul dintre motive a fost şi cel referitor la metalul nobil din care este construit şi care îi conferă flautului o aură princiară, mai mult, impune respect. În plus, este instrumentul dăruit de zei oamenilor, cel mai apropiat ca timbru de vocea umană, beneficiază de un repertoriu impresionant, se află în elita instrumentelor solistice şi în topul preferinţelor melomanilor, în concluzie, se poate face carieră solistică, ceea ce s-a şi întâmplat. Întocmai ca-n poveste…

– Ca elev al Şcolii de Muzică din Suceava, flautistul Marius Gagiu a fost laureat al mai multor concursuri naţionale şi internaţionale şi a primit, de asemenea, importante şi onorante distincţii pentru meritele sale artistice. Amintesc Locul I la Cântarea României şi câştigarea trofeului internaţional, extrem de prestigios în acel moment, Lira de Aur, în 1987. Care au fost persoanele care ţi-au marcat evoluţia muzicală în Şcoala de Muzică din Suceava ?

– În cadrul Şcolii de Muzică din Suceava şi-au pus amprenta asupra mea doi profesori de flaut: Virgil Airimiţoaie, un profesor înzestrat cu o tehnică deosebită, care putea cânta orice gen muzical la flaut, dar care a plecat la Filarmonica din Botoşani. A urmat o perioadă mai puţin fastă din evoluţia mea interpretativă, în care, din lipsă de cadre didactice calificate la flaut, am continuat cu o doamnă profesor care nu terminase la flaut, ci la Pedagogie, şi flautul era un instrument secundar. Ea citea foarte mult la ore. În sală era foarte frig şi se învelea cu o pătură. Îşi aducea radiatorul de acasă şi citea, iar eu îmi făceam singur studiile, după aceea se lăsa liniştea cu ea citind… Şansa mi-a surâs pe neaşteptate, când în Şcoala de Muzică a venit tânărul profesor stagiar Greluş Ioan. Acest profesor este cheia schimbării mele de macaz şi de direcţie. Din prima m-a potenţat într-un anume fel, m-a făcut conştient de mine. În foarte scurt timp am devenit cel mai bun elev din Şcoala de Muzică.

– Ce a urmat după ce ai absolvit Şcoala de Muzică din Suceava?

Aproape de finalul clasei a VIII-a, a mers mama la şcoală pentru a elucida posibilitatea continuării studiilor în plan muzical sau continuarea educaţiei mele într-un liceu de cultură generală. Profesorul Ioan Greluş mă recomandă pentru Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” din Cluj, considerat a fi cea mai bună şcoală de flaut din ţară în acel moment. M-am bucurat de sprijinul mamei, care îşi dorea ce-i mai bine pentru mine. S-a găsit de cuviinţă să fiu preexaminat de profesorul domnului Greluş, de la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă”, care se numea Havaletz Iuliu. Acesta era un om în vârstă, care s-a pensionat atunci când eu am terminat liceul. Cu alte cuvinte, am fost ultimul lui elev. Regretatul profesor Havaletz avea în sânge multe naţii: era şi evreu şi ungur şi neamţ, o supercapacitate, care a dat cei mai mari flautişti din România. După ce m-a examinat, Iuliu Havaletz a părăsit sala împreună cu domnul Greluş, iar mie mi-a spus să mai studiez ceva. A afirmat că sunt elevul cel mai bun. În total eram şase elevi care doream să fim admişi la Cluj, pe un singur loc. Cinci erau deja elevi ai liceului, absolvenţi ai clasei a VIII-a, ca şi mine de altfel. Havaletz a afirmat răspicat că intru, dar l-a rugat pe Greluş să nu-mi spună nimic. Când a revenit mi-a spus următoarele: „Marius, ai avut trei calităţi: ai cântat tare, repede şi prost”! Havaletz nu lăuda pe nimeni niciodată. Am fost singurul elev căruia i-a permis să-şi aleagă programul pentru anul respectiv. A avut încredere în mine şi a fost un foarte fin psiholog. Fiind singurul flautist din an, nu am cunoscut invidia, vorbele pe la spate, am fost prieten cu toţi. Nu ştiu ce este concurenţa gen invidie.

– A urmat facultatea…

– Da, am terminat liceul şi am fost admis la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj-Napoca.

Şi-a pus amprenta asupra calităţilor tale interpretative vreun profesor de la Academie?

– La acea vreme, cel mai mare flautist din România, dar aflat la distanţă mare faţă de locul doi, Gavril Costea, era invitat să concerteze foarte mult în străinătate, în concerte internaţionale. Eu aveam toate discurile lui de vinil (Mozart, Haydn)… Acesta m-a învăţat, între multe altele cum să nu am emoţii înainte de vreun concert, şi astăzi, fără probleme merg şi cânt la fiecare concert, de fiecare dată mai bine decât am cântat la ultima repetiţie.

Care a fost prima activitate să zicem „extracurriculară” din facultate?

– În facultate am fondat trio-ul de etno-jazz, „Shabah” se numea, împreună cu un tip din Republica Moldova la pian, şi cu un tip din Arad la percuţie, el fiind mai mare decât noi. Cu această trupă am fost la toate festivalurile mari de Jazz: Sibiu, Cluj, Bucureşti. Am câştigat Marele premiu la Festivalul Naţional al Debutanţilor în Jazz, în anul 1997, şi Marele Premiu la Concursul Naţional de Compoziţie de Jazz. Tot în studenţie am activat într-un cor de muzică contemporană, care era atât de bun încât unii compozitori străini compuneau pentru noi. Membrii corului nu erau de la canto, mulţi erau de la instrumente, de la Pedagogie, care se descurcau foarte bine cu notele. Am cântat la Viena la Palatul Schonbrunn. Din repertoriu nu a lipsit Simfonia a IX-a de Beethoven. Eram împărţiţi între cor şi Orchestra Filarmonică din Viena, dirijată de Yehudi Menuhin, elevul lui George Enescu. Acesta, fiind una dintre cele mai mari personalităţi muzicale de pe mapamond, ne-a întâmpinat cu mare amabilitate. După concert ne-a mulţumit, s-a înclinat, a dat mâna cu fiecare şi ne-a spus că respectă foarte mult ţara noastră, pe care a vizitat-o deseori ca elev, dar şi ca ar-tist. Pe vremea aceea circula zvonul că ţiganii au mâncat lebedele de pe lacul Palatului Schonbrunn. Când am ajuns la lacul cu pricina, am întrebat pe unul dintre îngrijitori dacă e adevărat că ţiganii din România au mâncat lebedele. Răspunsul a fost negativ. Era doar o ficţiune inventată de ziariştii vienezi. Pe acel lac nu fuseseră niciodată lebede, şi chiar dacă erau nu aveau cum să le mănânce pentru că locul era foarte bine păzit.

– Să mergem mai departe. Ai absolvit Academia de Muzică. Încotro te-au îndreptat paşii?

– După terminarea facultăţii, prin concurs, am devenit profesor de flaut la Colegiul de Muzică „Sigismund Toduţă”, pe care îl absolvisem, şi am ajuns coleg cu foştii mei profesori. Am legat o prietenie pe viaţă cu elevii pe care i-am avut. Am pregătit în secret şi elevi de la alţi profesori, care doreau să-i pregătesc pentru a studia în străinătate. Au făcut liceul la Budapesta, şi la recomandarea mea au urmat mai departe şcoala franceză sau germană. Acum sunt oameni realizaţi în Berlin, Viena, Paris. Am dat elevilor mei curajul, energia, tupeul, încrederea în ei să se auto-depăşească încât să acceadă acolo unde le este locul şi unde merită.

– Nu ţi-ar fi surâs o carieră în Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj? Ţi-ai dorit?

– Nu mi-a plăcut în filarmonică unde aş fi putut să stau fără probleme, deşi la început mi se părea extraordinar să cânt muzică simfonică şi să fiu profesor la Academia de Muzică. Mi-am schimbat opiniile pentru că nu mi-a plăcut atmosfera din orchestra simfonică, unde lumea se cam relaxase în anii de după revoluţie, nu mai muncea nimeni. Am avut profesori cu maniere şi moralitate pilduitoare. De la ei am învăţat că punctualitatea este primordială…

– Povesteai mai devreme că eşti pasionat de instrumentele de percuţie, mai ales de cele neconvenţionale!

Încă din copilărie m-am simţit atras de spectaculozitatea instrumentelor de percuţie. Ceea ce la început era o „joacă” mai târziu s-a transformat într-o adevărată pasiune pentru instrumentele de percuţie tradiţionale şi neconvenţionale. Fiind versatile, pot fi folosite într-o varietate de genuri, de la jazz la clasic, rock, fusion sau crossover între arte.

– Super! Ai făcut legătura cu primul mare proiect pe care l-ai realizat!

Timp de 10 ani am făcut parte din formaţia de percuţie neconvenţională Sensor, fiind, după cum ţi-am spus, pasionat de ritm. Percuţia neconvenţională este făcută pe instrumente care nu sunt consacrate ca fiind cantabile, ci ca ustensile, unelte, scule, obiecte, gen butoaie, flexuri, jante de maşină, table. A fost o formaţie foarte tare, a inovat muzica modernă de până atunci, a generat alte trupe de succes în România, mult mai vizibile decât trupa Sensor. Din această formaţie s-a desprins aripa comercială, unde Sensor nu a vrut să participe, anume Sistem. Noi cream show-uri. În acest context ne-a văzut Dan Chişu la un moment dat. Am părăsit Liceul de muzică din Cluj, am pătruns în lumea muzicală de valoare din Bucureşti, aduşi de Dan Chişu, care ne-a plătit chiriile şi ne-a acordat finanţarea necesară existenţei lună de lună în Capitală. Mai întâi la Bulandra, vreme de doi ani, apoi la Teatrul Naţional, unde am fost doriţi de Radu Beligan. Alături de formaţia de percuţie neconvenţională Sensor, am a realizat spectacolul de teatru Sakadat extrasenzorial. A fost primul spectacol tânăr, futurist, actual, contemporan, acceptat în Teatrul Naţional. Timp de un an, cât a durat stagiunea, ne-au vizionat toţi marii actori şi profesori de la UNATC.

Bun, şi când a venit sorocul, te-ai despărţit de Dan Chişu.

– Împreună cu Sensor am realizat primul album de Word Music din România. După această etapă mi-am creat propria formaţie de jazz, Organic Trio, cu muzică personală, împreună cu Sorin Romanescu, cel mai bun chitarist de jazz din România, şi percuţionistul Ati de Chile, personaj cosmopolit, jumătate român, jumătate chilian. A fost un proiect foarte consumat, în zona de muzică de jazz. Ritmul, melodia şi armonia, structura organică a muzicii, confluent culturală, diversitatea stilistică, toate acestea s-au regăsit în proiectul „Organic Trio”, prin care am propus o fuziune de groove şi armonii contemporane, cu teme autentice de inspiraţie folclorică. Alte colaborări: Jimmy Cserkesz, Luiza Zan, Mihai Iordache, Ana Cristina Leonte, Teodora Enache, Marius Mihalache, dar şi din zona electro – DJ Vasile şi Cristian Stanciu Matze, cu care colaborez frecvent şi extraordinar. Am cântat pe scenă cu cele mai mari nume de jazz din România, în afară de Mircea Tiberian.

– Ştiu că în prezent eşti implicat în două importante proiecte. Te rog să ne dai câteva detalii.

– Am un proiect cu Viţa-de-Vie, se numeşte Viţa-de-Vie Acustic, este deja al şaselea an de proiect. Pornind de la clasicul Unplugged, Acustic înseamnă cele mai bune melodii Viţa-de-Vie, strânse în decursul celor 16 ani de existenţă, reorchestrate într-o manieră neobişnuită, mergând uneori până la clasic, jazz sau bossanova. Cine şi-ar fi imaginat vreodată că „Basul şi cu toba mare” poate „să stea în picioare” şi să sune atât de bine în varianta swing? Sau că binecunoscuta parodie „Vinolamine” este reinventată acum într-o variantă atât de inedită? Conceptul Acustic a demarat în primăvara lui 2012 cu două concerte sold out, unul la Opera Naţională Bucureşti şi unul la Filarmonica Banatul Timişoara. Practic Viţa-de-Vie Acustic înseamnă trupa Viţa-de-Vie şi cu mine. Compun muzică de meditaţie, unde folosesc instrumente tradiţionale româneşti, tot felul de fluiere, instrumente de suflat şi de percuţie din toată lumea (India, Africa, Irlanda, America de Sud), instrumente vechi pe care le-am achiziţionat singur sau cu ajutorul prietenilor. Folosesc instrumentele tradiţionale pentru că au sunetul natural, dintotdeauna am fost atras de tradiţie. Sunt primul muzician din România care a introdus cavalul în muzica de jazz.

– Cum caracterizezi colaborarea cu Marius Mihalache?

– Timp de patru ani am fost curtat de Marius Mihalache. Am amânat colaborarea cu el motivând că nu mă pricep la muzica populară. Eu nu cânt sub nicio formă muzică populară, mă pasionează folclorul, tradiţia, etnologia, adevărul. Consider muzica populară artificială, comercială, creată pentru marea masă, la fel ca muzica pop. De exemplu Grigore Leşe, care mi-a fost coleg de facultate, fiind mult mai în vârstă decât noi, pentru că i-a venit mintea la o vârstă mai înaintată, spunea că cel mai mare rău pentru folclorul românesc este orchestra populară. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Dacă adunai douăzeci de sate şi nu adunai atâtea instrumente. Desigur, modul în care se exprimă e deja o chestie de gusturi, dar lucrurile pe care le spune sunt foarte adevărate. Revin la colaborarea cu Marius Mihalache, unul dintre cei mai talentaţi artişti în viaţă din România. „Săftiţa” este un spectacol de concepţie, care-i aparţine. Cei care vor veni la spectacol vor descoperi o lume a dorinţelor, a patimilor, a iubirii şi a trădării. Poveşti pe care Săftiţa noastră le parcurge de-a lungul vieţii ei, trecând prin amintirea peţitului, prin amintirea faptului că este iubită, dar lăsată. În mahalaua curţii vechi, Săftiţa umbla desculţă pe străzile pline de muzică şi amor, cântând despre viaţa frumoasă, despre sufletele fanariote şi danţurile vremii. Nu uităm nici de doinele cântate de Săftiţele eroine ale neamului românesc. Doinele bărbaţilor lor plecaţi la război, scrisori adunate în traistă, pe care nu le trimite niciodată pentru că destinatarul nu are adresă. Săftiţa îşi adună în pumni puterea de a crede că bărbatul ei se va mai întoarce acasă în zori.

– Ai continuat cariera didactică la Bucureşti ?

– Cinci ani am fost profesor de muzică la Mark Twain International School Bucharest. Doar în primul an am lucrat 8 ore, adică mai precis normă întreagă, apoi, pentru că eram foarte aglomerat, am lucrat doar patru ore şi m-am ocupat exclusiv de cei care doreau să dea Bacalaureatul la Muzică şi de opţionalele muzicale. Am înfiinţat acolo formaţii (pe ideile de la Sensor, pe voce) care au concertat extraordinar, la Muzeul Satului. Amintesc spectacolul interactiv Clasic&Fantastic cu copii cum nu mai există în altă parte în România. Am avut două formaţii: una pentru gimnaziu şi alta pentru liceu. Rezultatele din această perioadă m-au făcut să cred că fac bine ce fac şi că sunt pe drumul cel bun.

– Care este cea mai prestigioasă scenă pe care ai cântat?

– În SUA am cântat la cea mai prestigioasă a doua sală, unde putea un artist modern să cânte, şi anume John F. Kennedy Center for the Performing Arts din Washington. Dacă ai cântat acolo, pentru americani e o carte de vizită mare, pe ei nu-i interesează ce şcoală ai terminat şi ce diplome ai, nu e nepotism ca la noi, e recomandare la nivel oficial. Dacă te recomandă cineva şi dai greş, omul ăla e terminat, iese din sistem, pentru că nu-l mai crede nimeni. Aş fi putut să rămân în SUA fără probleme, mai ales că ambele surori sunt stabilite în Canada de aproape 30 de ani. Fiind în Bucureşti, consider că sunt mai aproape de Suceava, de părinţi, la care vin în primul rând de sărbători, dar nu numai.

– Aş vrea în încheiere să ne spui dacă a existat în viaţa ta vreun proiect caritabil, de voluntariat, pe care l-ai realizat mai mult cu inima, cu sufletul.

– Am fost director muzical şi profesor de percuţie timp de 5 ani în cadrul proiectului Biluna – Comunitatea Copiilor Rahova-Uranus. Am învăţat copiii din acea comunitate defavorizată să cânte la djembe (toba africană), dar şi la instrumente pe care sigur le aveau prin casă: obiecte de uz casnic, cutii, peturi, butoaie sau orice obiect ce poate emite un sunet interesant. Ritmurile au fost de la neaoşe, africane, arăbeşti, tradiţionale, până la ritmuri moderne, contemporane. În plus de asta, i-am învăţat body rythm: folosim părţi ale corpului, bătăi din palme şi picioare pentru a crea sunet. Cinci ani am stat în acest proiect. Copiii dădeau spectacole, mergeau la festivaluri. Vorbim de copiii care nu ştiau unde este centrul Bucureştiului. A fost un proiect unicat în România. Nu cred că se va mai întâmpla ceva asemănător prea curând. Au participat la acest proiect mari jazzmani: saxofonistul Mihai Iordache, Electric Brother, Sasha Negară, Ati de Chile, instrumentişti, oameni care au venit şi au simţit că trebuie să dea şi ei acelei comunităţi de rromi ce pot ei mai bine.

De Marius Gagiu, alias Mandela Gajol, ar trebui să ştie toţi sucevenii. Muzica sa ne poartă în diverse timpuri, de la vremuri mai simple şi mai frumoase, ale unei Românii pitoreşti, ca în Bucovina natală (de care este iremediabil îndrăgostit), presărate cu inspiraţie şi pace multă cu copilăria frumoasă în care dorinţa mamei a fost ca fiul ei să cânte la flaut, până la luminile, vocile şi agitaţia imensului Bucureşti în care locuieşte acum talentatul muzician. Etno-jazz-ul lui pune în lumină valorile ancestrale, comuniunea cu natura şi spiritualitatea omului manifestată prin muzică şi ritm. Îl descoperim pe Mandela Gajol, în special cei ce nu îl cunosc, cei cărora nu le este accesibil, ca artist desăvârşit, un adevărat căutător al manifestării artei româneşti. El abordează un repertoriu alcătuit din cunoscute melodii româneşti, pe care le îmbracă în sonorităţi şi ritmuri noi, de etno-jazz, fără însă a le distruge autenticitatea şi frumuseţea.

Călăuzit de muzică, Marius, ne poartă prin experienţele vieţii sale, prin căutarea de sine, prin descoperirea adevăratei identităţi, descriind locuri şi personaje cu alură mitică din Bucovina altor vremuri.

 LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: