Ţaca-paca

Mai mult ca sigur aţi băgat de seamă – direct şi indirect – că multe meserii şi îndeletniciri s-au dezvoltat şi se dezvoltă într-acolo încât omul să nu mai pună mâna; ci doar degetul, apăsând nişte butoane. Aceştia suntem, creştem şi îmbătrânim într-o lume de maşinării şi de roboţi… Iată că într-un astfel de context s-au găsit unii să stabilească pentru calendarele internaţionale şi o zi a scrisului de mână (23 ianuarie) deşi acum, privindu-i originile, am crede că atunci, în 1977, când a fost iniţiată, ar fi avut doar scopuri de piaţă; că deja s-ar fi temut nişte fabricanţi de „instrumente de scris” că-şi vor pierde rostul şi pâinea. Iată că (încă) nu şi le-au pierdut de tot: un „creion cu pastă” costă şi 50 de bani, iar un „toc cu rezervor” (sau cu cartuş de cerneală) costă (până la cele de sute de lei) şi numai 5 lei. Însă pare-se că principalii lor beneficiari sunt elevii (inclusiv fiindcă unii dintre dascălii lor se mai încăpăţânează să-i înveţe caligrafie) şi oarece „conţopişti” care încă nu s-au predat cu totul noului, într-un ev în care până şi semnăturile sunt pe cale a deveni electronice. Aşadar, întrebările ar fi: câţi dintre noi mai scriu de mână; şi cât şi… de ce? Unde-am câştigat şi unde-am pierdut? (În ce mă priveşte, şi printre „conţopişti” numărându-mă, pot mărturisi că – aproape – zilnic scriu cu creionul, pixul, ba şi cu stiloul; dar pe acest text – cumva în apărarea scrisului de mână! – l-am alcătuit tot ţaca-paca la computer.)