La ţară, la fel ca la oraş, unii oameni au făcut cum au făcut şi s-au îmbogăţit. Dacă se îmbogăţeau înţelepţii, mai mergea. Sau cinstiţii. Sau harnicii.
În localitatea unde s-au întâmplat cele povestite mai jos, s-au îmbogăţit hoţii! Cei cinci hoţi, renumiţi înainte de 1989 pentru furturile comise, au ajuns, în câţiva ani, după ’89, proprietarii grajdurilor de la CAP, proprietarii tractoarelor, morilor, livezilor; şi-au făcut case cu „n“ camere, şi-au cumpărat maşini Audi, Mercedes şi BMW.
Sătenii au ajuns un fel de sclavi moderni ai acestora, dar şi ai preotului, care îi chemă zi de zi la muncă la casa parohială, casă care, într-un viitor nu prea îndepărtat, va rivaliza cu castelul Peleş, mai puţin la arme şi vitralii. Dar, să lăsăm vorbăria şi să vă povestesc o mică păţanie pe care au trăit-o „fruntaşii” comunei într-o frumoasă seară de martie.
S-au adunat, ca de obicei, la casa lui Făraş, pentru un mic pockeraş. Făraş are casa în centru, în ea funcţionează o cârciumă cu terasă, care are o cameră anume pentru activităţi „cultural-artistice”, adică pentru pocker, table, barbut, la care asistă şi „animatoare“, aduse din localitate sau din împrejurimi.
Dar ce nu are casa lui Făraş!? Vara, când faci o pauză între două beri, poţi să faci o baie în piscina din spate, iarna, când îţi tragi sufletul, între două căni de vin fiert, nu strică să-ţi moi niţel oasele în sauna pregătită ca la carte de un salariat special angajat, profesionist în ale masajului.
Deci, aşa cum începusem să povestesc, într-o frumoasă seară de martie, cei cinci magnifici, prietenii noştri îmbogăţiţi, pardon, adică patru îmbogăţiţi, pentru că al cincilea, nu ştiu ce a făcut, dar nu s-a îmbogăţit, şi din cauza asta ajunsese sclavul celorlalţi, s-au adunat pentru o activitate mai consistentă, un pocker pe bani mulţi.
La ei, începutul e mereu greoi. Trag câteva votci sau ţuici sau scotch, se plimbă prin salon, râd de partidele politice, chiar dacă la nivel local ei sunt reprezentanţii de frunte ai partidelor, spun glume despre femei sau se laudă cu măreţele lor potlogării din ultimule zile.
Dar cel mai mult le place să-şi scoată în faţă şomoioagele de bani, lei, dolari sau euro, să le arate, să le pună pe toate colţurile mesei, sa vadă ceilalţi cu cine au de-a face. Numai Gogu, al cincilea magnific, cel rămas sărac, nu are ce arăta, că până şi dantura l-a părăsit, şi nu şi-a permis să-şi pună alta, de aur. De aceea se aşază tăcut într-un colţ, aşteptând să primească ordine de genul: „Ale, ale, după apă, Gogule!”, „Adu-mi nişte gheaţă de la urâta aia de jos!”, „Ceva de mâncare, Gogule, repede!” şi altele din aceeaşi traistă.
În seara cu pricina, după ce s-au cinstit ca belferii cu Ballantines şi pălincă adusă din Maramureş, au început un pocker adevărat, cu mize băneşti conforme cu poziţia lor socială în comună.
Făraş, gazda, avea însă un spin în suflet, în tot ce făcea sau zicea, pe care cei din jur l-au observat. Ceva nu-i mersese bine în ziua cu pricina. De aceea ba era morocănos, ba era arţăgos cu cei din cameră, şi în special cu Gogu. Pe el îl găsise cel mai prost, zice o vorbă din bătrâni. Pentru băutură, l-a trimis să facă lună în grajd, iar pentru o bucăţică de pastramă, să urce patru saci cu făină de grâu în pod. Pentru ca, mai apoi, să-i spună că a greşit că a urcat făina în pod. Jos e mai uşor de manevrat sacul, atunci când soţia are nevoie de făină pentru copt. În sfârşit, lui Gogu nu i-a picat bine când a înţeles că tot el trebuie să coboare sacii din pod.
Totul mergea în direcţia dorită de gazdă. Făraş câştiga joc după joc, bani grei, sute sau chiar mii de euro. În acea seară, jucau pe euro.
— Ce faci, Goguţă, dormi? întrebă pe la miezul nopţii Făraş, râzând.
— Eu?! Doamne fereşte! Privesc, şefu’, cum îi usuci de parale!
— Bravo! Ai ce învăţa. Ia, cheam-o pe nevastă-mea!
— O chem, şefu’!
Nevasta lui Făraş, o femeie de treabă, cu frică de Dumnezeu, care ar fi vrut să-l părăsească de multe ori, dar de frică şi cu gândul la viitorul copiilor nu a făcut-o, a venit în faţa soţului şi a celorlalţi ca o sclavă, niţel mai modernă, dar tot sclavă.
— Cum stăm cu mâncarea, nevastă, că văd o foame de elefant!
— Ce-a fost am dat aseară. Nu mai este nimic. Să aduc o bucată de salam din magazin? zise ea cu oarecare plecăciune.
Făraş a râs zgomotos. Au râs şi ceilalţi.
— Salam?! Eu?!… Lasă că aduce Goguţă ceva, că e găinar vestit. Tu, femeie, să fii pregătită să prepari nişte bunătăţi la cuptor. Gata! Valea! Te chem!
— Aştept să mă chemi! zise ea.
A coborât în bucătărie.
— Gogule, gata pauza! Ai de îndeplinit o misiune grea.
— Ce?… reuşi să întrebe el, ridicându-se alene.
— Asta-i mişcare, soldat?!
— Fruntaş! zise Gogu, pe fondul sonor al râsetelor celorlalţi.
— Fruntaş, ia o traistă, un sac sau o geantă, şi în jumătate de oră să aduci aici, în faţa mea, atâtea găini cât să ne sature pe toţi ăştia prezenţi la această minunată partidă de pocker. Tu vei mânca după ce ne vom sătura noi. Atenţie! Găinile să nu fie vii, ci cu gâturile tăiate, ca să nu facă murdărie sau gălăgie. Înţeles? Ce te uiţi aşa?! Găinile sunt… flori la ureche pentru tine!
— Bine, şefu’!…
Gogu ieşi în aplauzele tuturor. Minutele trec, jocul de pocker curge frumos, banii îşi schimbă proprietarii precum partenerii la dansurile tradiţionale ţărăneşti. Pe la ora 1 şi jumătate se auzi gălăgie în holul de jos şi, pe scări, soţia lui Făraş implorându-l pe Gogu să nu urce cu sacul de plastic murdar de sânge la etaj, că se face murdărie, iar sângele se spală greu.
— Lasă-l să urce cu sac cu tot, că eu aşa am poruncit! strigă Făraş.
— Am venit, şefu’! Găini ai vrut, găini am adus! zise Gogu, după ce intră cu un sac aproape plin.
— Să nu le pui pe parchet! strigă nevasta lui Făraş.
— Nevastă, adu două lighene! Să pună găinile! Să vedem ce marfă a adus!
Soţia aduse două lighene mari, din tablă emailată, pe care Gogu le umplu cu găini, acestea având doar gâturile tăiate.
— Doamne Dumnezeule!… izbucni nevasta lui Făraş.
— Ce ai, dragă?!
— Cum, ce am?!
— Ce-ai păţit?! Te omoară cineva?
— Tu nu vezi?!
— Ce să văd!! Nişte găini grase, frumoase!…
— Sunt ale noastre!
— Acum, da, sunt ale noastre! Ca să le păpăm!
— Sunt de la noi!!
— Ăăă? Cum adică?!
— Sunt de la noi! Din poiata noastră! Sunt găinile noastre!
— Ce vorbeşti!
— Asta roşie, făcea multe ouă mari, mari!… Asta porumbacă, o am de la soră-mea! Asta, cu gâtul gol, am adus-o cloşcă, prin schimb, de la tanti Lenţa!…
— Nu se poate! strigă Făraş, ridicându-se nervos de pe scaun. De unde ai adus găinile, Gogule?
— Are dreptate doamna! De la matale le-am adus!…
— Te fac pilaf acum!
— Să nu încerci! Am mulţi martori! Intri la pârnaie ani grei!
— Te dau pe mâna poliţiei!
— Nu poţi! Dumneata m-ai trimis la furat! Am martori. Numai că nu mi-ai spus de unde să fur! Aşa că… am furat şi eu de unde mi s-a părut că-s mai multe găini şi e riscul mai mic de a fi prins!
Câteva secunde a fost o linişte de mormânt. Apoi s-a auzit râsul forţat al lui Făraş.
— De data asta, te iert! Dar să nu mai spui la nimeni că eşti meseriaş, că te pricepi… la găinării! Un bun profesionist ar fi şterpelit de la Dorohoi, Mediaş sau Bistriţa şi nu ar fi aflat nici naiba cine, ce şi cum! Aşa, după cum vezi, până şi nevastă-mea te-a prins! Tu eşti bun la rânitul bălegarului de la coada vacii şi la cărat sacii în pod, adică pentru munci de sclav. Îţi meriţi soarta de milog, Gogule, fiindcă nu ştii să furi!
Constantin Horbovanu
Comentarii