Dintre înfăptuirile cu care românii au vrut să întâmpine împlinirea unui secol de la MAREA UNIRE din 1918 se detaşează, prin măreţie, prin simbolistică şi solemnitate, CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI. Este întruparea unui vis al generaţiei victorioase în Războiul de Independenţă din 1877-1878, în frunte cu Carol I, şi care a vrut să-i cinstească printr-un monument demn de eroismul şi de jertfa lor pentru toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru o Românie independentă. Un vis transpus în planuri concrete de mai multe ori şi pentru care, la un moment dat, s-a alocat 5% din bugetul ţării, dar condiţiile politice încordate din deceniul al IV-lea al secolului XX şi apoi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi instaurarea comunismului ateu i-au împiedicat împlinirea. Ideea a fost reluată după 1990, iar construcţia a început în anul 2010.
Cu toate că lucrările de finisare vor dura încă vreo câţiva ani, inaugurarea şi sfinţirea s-au făcut duminică, 25 noiembrie 2018, cu şase zile înainte de împlinirea a o sută de ani de la Marea UNIRE din 1918, tocmai pentru a cinsti această mare sărbătoare, şi cu cinci zile înainte de ziua Sfântului Andrei, creştinătorul poporului nostru, când va fi şi unul din cele două hramuri ale lăcaşului.
Dar cum nu s-a găsit încă vreun lucru care să-i mulţumească pe toţi, acţionează şi în această situaţie una din legile lui Murphy, care spune că orice lucru bun (important, măreţ) nu scapă nepedepsit (necontestat, necriticat, neînjosit). La unele posturi TV şi de radio, în diferite publicaţii locale şi centrale, precum şi în unele discuţii personale au început să-şi ascută dinţii şi să trimită săgeţi otrăvite contestatarii, care acuză conducerea Bisericii Ortodoxe Române de risipă de fonduri, de afişarea sfidătoare a opulenţei, de megalomanie, dând, prin contrast ca exemplu viaţa austeră a pustnicilor, a apostolilor, a însuşi Mântuitorului, precum şi tradiţia creştină românească, remarcată prin simplitate, concretizată în mici biserici şi mănăstiri pitice prin văgăunele munţilor, opuse orgolioaselor domuri gotice din vestul Europei.
Banii cheltuiţi cu zidirea Catedralei (din care vreo 70-80 de milioane de euro din bugetul statului) ar fi putut fi mult mai judicios întrebuinţaţi pentru mărirea pensiilor, pentru creşterea alocaţiei copiilor, pentru măririle salariale, pentru construcţia unor spitale, a unor şcoli, a autostrăzilor şi drumurilor naţionale şi pentru acoperirea multor nevoi imediate.
Nimeni nu contestă toate aceste revendicări şi urgenţa rezolvării situaţiilor critice. Dar comentatorii nu se întreabă câte din aceste nevoi ar fi putut fi acoperite cu banii investiţi de stat în construcţia Catedralei. Cele vreo 70-80 de milioane de euro ar fi ajuns pentru a da fiecărui cetăţean al României, timp de patru luni, câte un euro pe lună, cu care, adunaţi, ar fi putut cumpăra un piept de pui mai uşurel. L-ar fi mâncat şi, în urma digestiei, vă daţi seama ce ar fi rămas în locul monumentalei catedrale… Este şi acesta un mod de gândire, dar izvorât de la nivelul pântecelui, nu al creierului. Se poate pune aici întrebarea ce ar fi dăinuit până astăzi din vechile civilizaţii egiptene, indiene, chineze, greceşti sau romane dacă popoarele respective ar fi adoptat acest mod de gândire. Mai are rost să calculăm câte spitale s-ar fi putut construi, spitale în care nu mai rămân medici să lucreze, fiind plecaţi în alte ţări, şi în locul lor mişună şobolanii şi cuibăresc tot felul de agenţi patogeni dispăruţi din ţările apusene cu mai multe decenii în urmă? Spitale fără aparatură sau cu aparatura adusă de doi-trei ani şi încă nepusă în funcţiune? În loc sa prognozeze ce s-ar putea face cu banii pentru Catedrală, n-ar fi mai interesant să cerceteze şi să descopere comentatorii unde se duc şi cine şi cum folosesc cele vreo 25% din PIB-ul României, care, după diferite statistici, dispar nefiscalizate în fiecare an? Cei care consideră drept risipă mare banii cheltuiţi cu zidirea Catedralei, spunând că ar fi trebuit să ne vedem de lungul nasului şi să înălţăm un locaş modest şi unul în spiritul tradiţiei, mai fac o mare greşeală: dispreţuiesc poporul român, necrezându-l capabil de fapte măreţe. Istoria îi contrazice fără drept de apel, iar înfăptuirea Marii Uniri din 1918, în cinstea căreia s-a ridicat, este cea mai măreaţă faptă din toată istoria noastră naţională.
Încă un lucru important nu este înţeles de contestatari. Acest monument grandios nu are menirea de a demonstra orgoliul iniţiatorilor, al Patriarhului, al Bisericii Ortodoxe Române, ci de a arăta cât de mare este recunoştinţa noastră, a tuturor fiilor României trăitori la o sută de ani de la Marele Eveniment faţă de toţi eroii care şi-au dat viaţa în ţara cotropită şi faţă de marii oameni politici ai vremii, în frunte cu Regele Ferdinand, germanul devenit mai român decât românii neaoşi şi de Regina Maria, care au desăvârşit măreaţa operă. Sub Sfânta Masă din Altarul acestei Catedrale – mausoleu, este îngropată lista cu toţi luptătorii căzuţi pentru patrie, ale căror nume s-au mai păstrat până astăzi.
E un preţ prea mare cheltuirea acum, la o sută de ani, a câtorva arginţi pe cap de locuitor, faţă de ce au jertfit glorios înaintaşii fără să se plângă? Plătim prea mult pentru a ne prelungi viaţa şi amintirea în istorie cu cine ştie câte sute ani? Zecile de mii de pelerini veniţi din toată ţara să se închine în această Mecca românească îi contrazic pe contestatari.
TRAIAN REI
Comentarii