Românaşului îi place

Uite-aşa se întâmplă ca fiecare să avem în preajmă – mai puţini sau mai mulţi – concetăţeni care să spună (iar la o adică poate că procedăm şi noi exact ca ei, fără să ne simţim cumva contaminaţi) – mai rar sau mai des, în funcţie de ofurile cotidiene ale fiecăruia ori, chiar mai presus de acestea, de ale naţiei, poporului, ţării, că multe nu-s bune ori nu merg ori n-au perspectivă etc. deoarece (mai precis zis „din cauză că”), de fapt, ei (alţii, ceilalţi), românii, „românaşii” sunt… aşa şi pe dincolo. Într-o (im)precisă comparaţie cu alţii (cel mai ades, aceia sunt aşa de vag indicaţi încât, între un ideal cu I mare şi un contextual concret cu c mic sunt foarte dificil de reperat, fie ea secvenţa discursivă o ghicitoare sau o chemare în stradă, la încă un protest) care are sensul său natural şi – să zicem aşa – bine intenţionat, curat, onest. Când astfel e numit „românaşul” – doar cu părelnic ataşament; mai curând cu distanţarea ironiei şi dispreţului –, uite-aşa se întâmplă că se despletesc concetăţenii din mănunchiul lor statistic şi ipotetic, între unii nărăviţi şi alţii care nu mai pot sufla de ceilalţi şi de năravurile lor. Şi-mi zic că, după un centenar deja bifat într-o lungă istorie (pe care unii – nu-mi dau seama dacă românaşi ori rromâni din spiţa cea mai tare – o atârnă încă de la un Decebal şi un Traian pe care iar, îndată, îl vom aminti în colinde), ar fi de-acum vreme ca energia, ca forţa verbală a causticilor evaluatori ai stării de fapt să fie traduse în măreţe fapte concrete. În fine, vorba ceea: … „Să trăiască-n fericire/ Libertate şi iubire/ Timpul iute trecător!”