Buchiseli. Comoara care ne-nfrăţeşte

În spaţiul european de la Dunăre şi Carpaţi, limba română, „componenta fundamentală a etnicităţii noastre” (Nicolae Iorga), a fost unul (poate cel mai puternic) dintre temeiurile, reperele şi argumentele care au impus ca fapt firesc, de împlinire şi dreptate istorică, Unirea cea Mare de acum 100 de ani prin aşezarea fruntariilor ţării la marginile românimii, şi nu sfâşiindu-i dureros trupul. Cei ce gândesc, simt şi trăiesc în comuniune românească resimt acum, la vreme de sărbătorire a Centenarului Întregirii, înclinaţia ori chiar datoria de conştiinţă de a îndrepta privirea admirativ recunoscătoare (şi) spre tezaurul de cuvinte şi de „legi” ale îmbinării lor prin care ne înfăţişăm lumii ca neam demn şi mândru de experienţa sublimată în rostiri şi scrieri cu amprentă statornicită.

Împărtăşind aceeaşi îndatorire, aici încercăm să orientăm atenţia nu către limba română în ansamblul structurilor sale, gest realmente imposibil, ci spre cărturari, scriitori şi alţi oameni de spirit care, în cuprinsul provinciilor alcătuitoare ale întregului românesc şi prin secolele care ne-au purtat spre actualitatea evenimentului festiv, s-au aplecat asupra mijlocului nostru de comunicare, i-au sporit bogăţia şi frumuseţea, s-au pronunţat în legătură cu însemnătatea şi virtuţile sale specifice. Evident, nefiind vorba despre o tentativă cu ţeluri şi pretenţii de construcţie ştiinţifică, vor fi trecute în revistă doar câteva momente şi nume, acoperind însă, ca reprezentativitate, teritorii diferite care, datorită înfăptuirii din 1918, aveau să se adune sub acelaşi nume.

Oprindu-ne, pentru început, în Moldova veacului al XVII-lea, ni se va arăta demnă de consemnat „zăbava” – rodnică pentru acea vreme – rezervată de cronicari studiului limbii. Cu convingerea limpede afirmată că „de la Râm ne tragem”, Grigore Ureche (1590-1647) va constata că „limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul cu al vecinilor de prin prejur” şi va da curs unor încercări etimologice, evidenţiind apropierile de latină. Ceva mai târziu, Miron Costin (1633-1691), în pofida potrivniciilor din acele ”cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”, va izbuti să demonstreze, cu exemple, latinitatea limbii noastre. În poemul filosofic „Viiaţa lumii” se va strădui să supună scrierea românească rigorilor stihului, iar în „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” „biruit-au gândul” că „lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti (…) toţi un neam şi odată discălecaţi suntu”.

În acelaşi orizont românesc, Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor în două rânduri şi savant a cărui erudiţie a fost recunoscută prin calitatea de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin („un Lorenzo de Medici al nostru”, cum îl numea George Călinescu), adânceşte cercetarea lingvistică, destinând preocupări consistente mlădierii exprimării româneşti ca o condiţie a integrării literaturii ce o foloseşte în cultura europeană umanistă. ”Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii” – va generaliza corect enciclopedistul, pentru ca, tot în „Descriptio Moldaviae”, să nuanţeze, susţinând (părtinitor?) că o limbă comună (literară!) s-ar putea constitui în jurul variantei moldoveneşti, dat fiind că, şi în Valahia, şi în Transilvania, vorbitorii „se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt, că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor”. Cărturarul mai remarca prezenţa în limbă a unor elemente dacice şi, de asemenea, că graiul moldovenesc, care se trage din vechea latină vorbită la Roma, ar avea „mai multe vorbe latineşti decât graiul italienesc”.

Un scurt popas în Muntenia secolului al XVIII-lea ne prilejuieşte întâlnirea cu Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), autorul celei dintâi gramatici româneşti tipărite („Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii rumâneşti” – 1787), în care referinţelor la categorii gramaticale le adaugă un capitol de prozodie („păntru poetică”) ilustrat cu exemple originale, dar şi al mai bine cunoscutului „Testament”. Prin această primă artă poetică românească de mici dimensiuni, cel care definise poezia drept „cugetele frumoase, cu poetice faceri” îşi va caracteriza opera prin „Creşterea limbei româneşti / Ş-a patriei cinstire”, menire firească transmisă urmaşilor pe care-i invocă.

În Transilvania din deceniile de la cumpăna trecerii din veacul al XVIII-lea în al XIX-lea, mişcarea iluministă de renaştere naţională cunoscută sub numele de Şcoala ardeleană a îmbrăţişat, în toate implicaţiile ei, ideea că limba română trebuie să fie cuprinsul spiritual în care cercetarea obiectivă şi concluziile izvorâte din ea devin mijloace / argumente ale emancipării. Aproape toţi corifeii acestei mişcări au elaborat sinteze de istorie a românilor din toate ţinuturile şi, totodată, au întocmit gramatici („Elementa linguae daco-romanae sive valahicae” – 1780 este întâia gramatică tipărită cu caractere latine, la care au colaborat Gh. Şincai şi Samuil Micu) şi dicţionare ale limbii române („Lexiconul de la Buda” – 1825, capodopera filologică a Şcolii ardelene). Ei au avut notabile preocupări şi realizări în ceea ce priveşte unificarea limbii prin promovarea unei ortografii unitare. În ciuda exceselor latiniste, li se recunoaşte aportul în demonstrarea romanităţii neamului şi relevarea componentei de aceeaşi origine a graiului său. O menţiune specială în context ar fi legitimă pentru sublinierea contribuţiei autorului „Ţiganiadei”, Ion Budai-Deleanu, la dezvoltarea limbii literare, specialiştii aşezând-o în compania celei datorate lui Mihai Eminescu.

Din Banat şi din aceeaşi perioadă, Constantin Diaconovici-Loga (1770-1850) este cazul să fie adus în atenţie drept cărturarul iluminist cu merite în răspândirea culturii în limba română şi, mai ales, pentru a fi elaborat un îndreptar ortografic („Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii române” – 1818) şi una dintre primele gramatici româneşti, în care ambiţionează să propună o terminologie specifică („Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor” – 1822).

După aceste scurte însemnări, în care predominante au fost opiniile de natură lingvistică (fie ele determinate de necesităţi de cunoaştere a limbii şi de instruire a românilor, fie de cele ale militantismului, însă şi de preţuirea graiului nostru), ne întoarcem în Moldova, înaintând temporal spre actul Unirii celei Mari şi traversând tematic spre exprimări (majoritar) de factură figurată ale unor scriitori la adresa limbii române. În trecere, chiar dacă a fost una dintre victimele lui Maiorescu în „Beţia de cuvinte”, nu-l vom ignora pe Gheorghe Sion (1822-1892), cu des auzitele versuri ”Mult e dulce şi frumoasă / Limba ce-o vorbim, / Altă limbă-armonioasă / Ca ea nu găsim”.

Vasile Alecsandri (1818-1890) aprecia că ”Limba este cartea de nobleţe a unui neam”. El dezvolta inspirat şi cuprinzător definiţia aceasta cu alt prilej, simţirea adâncă beneficiind de vorba iscusită: „Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile care-l primesc”.

Din Moldova de dincolo de Prut, aflată în cea mai mare parte a sec. al XIX-lea sub stăpânire străină, ne îmbie convingător întru rememorare, printr-o celebră poezie, Alexei Mateevici (1887-1917). ”Limba noastră”, care a inspirat şi prima parte a titlului acestor buchiseli, ar merita o reproducere integrală, însă ne vom mărgini la citarea părţii sale celei mai semnificative în contextul obiectivelor episodului de faţă. Preotul cu inimă de poet, care a avut şi încercări lingvistice, dar a fost apreciat îndeosebi pentru „mireasma” versurilor sale, îşi venerează graiul deschizând poezia cu strofa: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată”. În versurile următoare, cum se ştie, noi comparaţii / metafore mărturisesc dragostea poetului pentru subiectul creaţiei sale. Astfel, limba este ”foc ce arde”, „numai cântec”, „doina dorurilor”, „roi de fulgere”, „graiul pâinii”, „vechi izvoade”, „limbă sfântă” a vechilor cazanii. Potenţialul emoţionant şi spiritul mobilizator al acestor versuri le-au făcut potrivite de a deveni imn al Republicii Moldova.

Deşi, cronologic, s-ar putea reproşa o inadvertenţă în înşiruirea personalităţilor şi momentelor evocate, revenim în secolul al XIX-lea pentru a atribui un loc special în privinţa relaţiei cu limba română lui Mihai Eminescu. Dincolo de rolul lui excepţional în îmbogăţirea şi înălţarea pe culmi estetice a limbajului liric, contribuţia sa se cuvine abordată din două perspective: cea a definirii metaforice şi cea lingvistică. În privinţa dintâi, ne limităm să amintim versul din „Epigonii” prin care preamărea ”poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” şi comparaţiile conform cărora limba este „măsurariul civilizaţiei unui popor”; „limba română la sine acasă este o împărăteasă bogată”; „limba strămoşească e o muzică”; cu un accent preferenţial, cităm zicerea cu înţelesuri multiple şi subtile ”Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”.

În cealaltă privinţă, aşa cum era de aşteptat şi se cunoaşte, Poetul Naţional îşi demonstrează genialitatea (şi) ca lingvist. Rezumând şi selectând, este revelatoare în acest sens părerea despre unitatea limbii române, „unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte”, în condiţiile în care „pe-o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă”. Într-un alt text cuprins, de asemenea, în secţiunea de ”Publicistică” a volumelor editate de Academie, anticipând concluzii ale unor specialişti consacraţi ai domeniului, Eminescu, conştient de diferenţele lexicale regionale, întăreşte totuşi ideea unităţii graiurilor româneşti, observând că „limba era aceeaşi, numai terminii, materialul de vorbe diferea pe ici pe acolo”, iar „o unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte (…) o unitate de origini etnice” în cazul poporului român. Să mai amintim opinia sa despre rolul cărţilor bisericeşti „tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească” în păstrarea unităţii, ele oprind „procesul de diferenţiere şi dialectizare a graiului viu”, şi despre aportul lor la făurirea limbii literare, pentru că au instituit „o normă unitară în rostire şi scriere”. Spre deosebire de Cantemir (vezi mai sus), cu detaşare şi obiectivitate ştiinţifică, susţine că „printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului”.

După Marea Unire, limba română a avut parte în continuare de elogii măiestrit formulate. Facem abstracţie de cele din studiile şi operele lingvistice, dominate de rigoare şi de jargonul ştiinţei respective, şi nici nu vom reproduce sistematic vorbele de duh scriitoriceşti despre limbă. Poate ar trebui însă făcută o trimitere la „concursurile” ad-hoc de poezie pe această temă stârnite în Moldova de peste Prut de entuziasmul sărbătoririi Zilei limbii române (31 august; asemenea producţii lirice, unele modeste, pot fi citite pe diferite site-uri). Tot privilegiind o atitudine nediscriminatorie şi cu speranţa evitării unor acuzaţii de alunecare în frivolitate, îndreptându-ne spre încheierea acestor consemnări, ţinem să menţionăm şi versurile unui muzician (născut la Brăila din părinţi greci), Jean Moscopol (1903-1980), căruia episodul de astăzi îi datorează (parţial) titlul însăilat…intertextual. Textul cântecului cu pricina, însufleţitor în registru patriotic atât prin cuvinte, cât şi prin melodia adecvată, intitulat ”Tot ce e românesc nu piere”, se deschide cu această strofă: „Graiul ce ne înfrăţeşte / Niciodată nu va fi uitat, / Căci în el se-ascunde şi trăieşte / Tot ce-i mai frumos şi mai curat”.

Alegerea unui final ce s-ar dori, sărbătoreşte, en fanfare, n-ar putea ocoli câteva din zicerile despre limba română „dumnezeiesc de frumoasă” ale lui Nichita Stănescu. „Limba română este patria mea” – afirmă poetul, desăvârșind astfel un splendid edificiu de argumente: „a vorbi despre limba română este ca o duminică”; „atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât aproape nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente: o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră.”

I.NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: