Din suflet, cu drag de oameni

 Aaron şi Alexandru au privit miraţi spre copiii care se jucau desculţi, afară, în praf. Acasă la ei, în Calgary, în Canada cea îndepărtată, nu văzuseră aşa ceva. Aici, la casa lor de vacanţă de lângă Suceava, au făcut ochii mari şi au cerut explicaţii părinţilor. „Şi de ce nu au încălţări în picioare copiii ăia?” Iar Ştefan şi Regine Mustaţă le-au explicat, cum au putut mai bine, de ce sunt copiii ăia desculţi, le-au povestit că în România sunt mulţi copii aflaţi în nevoie şi că măcar aceştia, care se joacă desculţi şi dezbrăcaţi în praf, tot sunt bucuroşi, doar şi pentru că îşi au părinţii alături. Şi le-au mai povestit că mai sunt alţii, aflaţi în grija statului, care nu-i au alături pe ai lor şi de care se ocupă oameni cu suflete bune, care încearcă să suplinească nevoia de dragoste şi ocrotire pe care o simte orice copil, fie el mic sau mare.

Şi pentru ca Aaron şi Alexandru să înţeleagă mai bine, Ştefan Mustaţă i-a luat şi, împreună cu prietenul său, Richard Haidu, au vizitat Centrul de Plasament „Speranţa” din Suceava. 36 de copii erau înscrişi în evidenţele centrului, la vremea când i-au călcat pragul, în vară. Aaron şi Alexandru au făcut ochii mari şi la fel a făcut şi Ştefan, mulţumit însă de faptul că imaginea de acum a acestei instituţii le alunga din memorie pe cele îngrozitoare, pe care le văzuseră o lume întreagă, cele din orfelinatele româneşti, acele imagini devenite publice imediat după 1989. Au remarcat ce curat este şi cum, a povestit apoi Ştefan, de la bucătărie mirosea tare bine, îmbietor chiar.

Aşa încât au dus acolo, după ce au chibzuit ce le-ar fi mai de folos, 20 de borcane cu miere de albine, care, au gândit ei, le-ar prinde bine, mulţi fiind practicanţi ai sportului. Au căpătat mulţumiri şi un proces-verbal de predare-primire, un argument în plus pentru Ştefan că acolo treburile sunt clare şi în ordine.

Apoi a simţit că trebuie să mai facă ceva pentru ei. Pentru că, la fel ca şi fratele lui, Paul, a învăţat de acasă, de la părinţi, că e bine ca dacă viaţa ţi-a dat, să dai şi tu altora, mai departe, să întorci binele spre cei ce nu îl au. Pentru că părinţii, dl ing. Ovidiu Mustaţă, fost director, mulţi ani, la IRE Suceava, autor a numeroase donaţii făcute satului în care s-a născut, Mihăileni, din Republica Moldova, şi profesoara de limba rusă Eugenia Mustaţă, binecunoscuţi locuitorilor Sucevei, au sădit principii sănătoase în mintea şi sufletul celor doi fii, ambii medici. Au sădit dragul de oameni.

Aşa încât Ştefan Mustaţă a trimis bani, iar Richard Haidu s-a dus şi le-a cumpărat încălţăminte sport sau adidaşi, cum li se mai spune.

O privire cât o mie de cuvinte

Primul a venit să-şi primească perechea de adidaşi Ştefănel, cu somnul încă în ochi, serios tare. Vrea să fie fotbalist, se antrenează pentru asta, are 9 ani, poartă 38, se încalţă cu ghetuţele primite şi zâmbeşte. E rezervat în a-şi manifesta bucuria şi nici nu pare dornic să se laude, nici cu rezultatele şcolare, cu mulţimea de diplome, nici cu cele sportive (face fotbal, cum fac majoritatea băieţilor de aici, el e fundaş stânga), cum îl îndeamnă contabila Emilia Saltăn. Care povesteşte că la venirea lui în centru, lui Ştefănel i se spunea „Mascota”, atât de drăgălaş era, încât îl purta după ea peste tot, de credea lumea că-i este nepot. Ceilalţi copii vin pe rând şi spun ce număr poartă. Doamnele le mai aduc aminte să rostească cuvântul magic, dar Richard, mesagerul lui Ştefan Mustaţă, e plin deja de bucuria din ochii lor, nu mai este nevoie de cuvinte. Îmi mai spune o dată cât de impresionat este de bunul lor simţ şi de buna creştere pe care a observat-o la ei, la fiecare întâlnire pe care au avut-o.

Încălţămintea a fost cumpărată după un tabel făcut de asistenta socială Andra Luiza Davidescu, ghetuţele sport s-au cumpărat cu dedicaţie pentru fiecare copil, diferenţiate pe sex şi pe vârstă. Liviu poartă 36, Pavel – 38, iar Viorel – la cei 13 ani ai lui („aproape 14”) – 43. Cu mov, cu albastru pentru băieţi, cu roşu, pentru fete, deşi nici băieţii nu se dau în lături când vine vorba de această culoare. Au doi ani garanţie, aşa încât, dacă se întâmplă vreun accident din vina producătorului, pot fi schimbaţi la magazin, ceea ce nu e puţin lucru, mai ales că, se ştie, copiii îs năzdrăvani, nu stau în loc.

A primit şi Viorel, fratele lui Ştefănel, de asemenea şi el mare amator de fotbal, pe care-l practică sub îndrumarea domului antrenor Constantin. A primit şi Marian o pereche, odată cu îndemnul venit de la doamna contabilă ca acum, dacă tot are pantofi noi, să se apuce să sape cei doi metri din grădina de legume. Se cam codeşte, zice că are o întindere de la fotbal şi râde şiret.

Fetele vin după ora 14 în centru, sunt la şcoală dimineaţa. În urma băieţilor, care şi-au dus adidaşii în camere, Liviu a venit şi-a strâns, cu grijă, pungile rămase pe jos, pe masă. Semnatara acestor rânduri mărturiseşte că a făcut ochii mari şi inima i s-a topit, privindu-l pe micul gospodar.

Donaţii, cu respect pentru copii

Andra Luiza Davidescu, angajată a Centrului, i-a fost „complice” lui Richard Haidu în toată povestea aceasta şi, probabil, la anul, când se pune la cale cumpărarea de treninguri, tot ea va furniza măsurile copiilor. E asistent social, dar pare a le fi, multora, o soră mai mare. Ea e cea care îi mai scoate în oraş, la o pizza sau la un hamburger, când sunt bani, pentru că îşi dă seama că un adolescent are nevoie şi de o pizza, nu doar de o culegere de matematică. „Aveau nevoie de pantofi sport, sunt copii tineri, iubesc felul ăsta de încălţăminte. Mulţi dintre ei sunt practicanţi ai sportului, fac fotbal, fetele fac volei, se antrenează şi câţiva au primit, de la sponsori, adidaşi cu crampoane. Îi mai poartă pe ăia la şcoală, pentru că nu au altceva, din păcate. Şi sunt copii, iar copiii distrug repede încălţările.”

Ce mai au nevoie, poate vrea cineva să ştie, dacă îl îndeamnă inima să facă un gest frumos? „Niciodată nu au şosete”, râde Andra, şi admite că e ceva ce i se întâmplă şi ei, să le rătăcească pe ale sale. „Doamnele îi mai ceartă, dar eu îi înţeleg. Au veşnic nevoie de şosete. Şi hârtie igienică şi detergenţi, pentru că banii pentru igienă sunt mai puţini de-o bucată de vreme”.

Oameni cu suflet bun s-au mai găsit. Richard s-a dus, repede, şi el şi le-a cumpărat hârtie igienică şi şosete. Au primit acum doi ani bocanci, au primi încălţăminte pentru interior. Au mai găsit însă, în poarta Centrului, pungi în care s-a vrut a fi donaţii, cu haine murdare, degradate. „Copiii noştri sunt frumoşi şi bine îmbrăcaţi, pentru că ne străduim să fie aşa, să nu le lipsească nimic, să îşi trăiască frumos zilele aici, să se simtă bine” spune Andra, adăugând că un gest de binefacere este întotdeauna bine venit, dar că trebuie să fie, în acelaşi timp, însoţit de respectul cuvenit celor câtorva cărora li se adresează.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: