„Chef” este doar cel care munceşte, are bătături de la cuţit, e tăiat la degete, fript şi opărit

Îmi place să mănânc mâncare bună, savuroasă, pofticioasă. Adulmec cu un sentiment drăgăstos aromele de cimbrişor abia aruncat peste friptura de Crăciun sau în supa de roşii din acelea opulente şi parfumate de toamnă, cele de mărar dintr-o salată de miez de vară, tarhonul în borşul de fasole şi usturoiul în prima mâncare de urzici, primăvara devreme. Nu prea mănânc mâncare fiţoasă, dar îmi place luciul perfect al farfuriilor şi tacâmurilor aşezate la distanţe perfecte şi mai ales să fac din statul la masă un ritual pe care să-l împărtăşesc cu cei dragi de acasă, cu un prieten, cu oricine respectă mâncarea şi o preţuieşte ca o parte bună a vieţii lui. Mâncarea „umblă” la endorfine, moleculele fericirii, la fel ca mai toate plăcerile vieţii, şi pusă la locul ei firesc ne dă bucurie şi amintiri luminoase. Mi-ar plăcea să fi avut destulă carte şi practică pentru a stăpâni ştiinţa bucătăriei, să nu ezit la ce şi cât să adaug din fiecare ingredient ca ceea ce pun pe masă să fie întotdeauna gustos, reuşit, prietenos, spectaculos. Dar nu ştiu şi nici nu pot, iar de aceea îi respect şi îi admir pe bucătarii care se pricep şi care, cu muncă, suferinţă şi pasiune, au învăţat să bucure oamenii hrănindu-i cu ce-i mai bun. Nu îndrăznim să ne gândim aici la „bucătarii-apostoli”, a căror măiestrie şi decoraţii Michelin îi aşază, pentru muritorul de rând, undeva „dincolo de nori”, precum cum ar fi francezul Alin Passard, cel care a dat legumelor locul central în farfurie, spaniolul Martin Berasategui, care a câştigat prima stea Michelin la numai 25 de ani, japonezul Seiji Yamamoto, care şi-ar da şi viaţa pentru ca bucătăria ţării sale să fie recunoscută la adevărata-i valoare, sau vulcanicul şi unicul Gordon Ramsay, englezul care a făcut din bucătărie o aventură.

Ne gândim doar la bucătarii din preajmă, băieţii care vorbesc româneşte, cei care ne gătesc atunci când mergem la restaurant sau avem o petrecere, cei care de ceva ani încoace îşi spun „chefi”, unii doar pentru că aşa este moda, iar alţii pentru că merită.

Pe Tudorel Creangă nu trebuie să-l placi, ci să guşti ce găteşte

„Ce-ţi dă dreptul de a scrie «chef» pe tunica de bucătar?” îl întreb pe chef Tudorel Creangă, din mâna căruia au mâncat până acum zeci de mii de oameni, în restaurant şi la diverse evenimente.

„Munca” îmi dă el, fără ezitare, primul argument. „Maeştrii bucătari din vremea lui Ceauşescu ajungeau la acest grad după ce dădeau un examen şi numai după ce conduceau o bucătărie câţiva ani. Acum oricine îşi poate spune «chef», însă cei autentici sunt doar cei care îşi permit să muncească în bucătărie, dar şi să o conducă, să o organizeze, cu tot cu oamenii de acolo, să managerieze o bucătărie. Mulţi îşi spun «chef» dar nu ştiu să facă decât vreo 20 de preparate şi atât. Este o modă asta. Reţeta pentru un bun bucătar este să nu te fereşti de muncă grea, să-ţi placă să mănânci şi să ai pasiune. Fără asta din urmă totul e cam mort. Ai evenimente pe care le pregăteşti până noaptea târziu, stai în bucătărie până dimineaţa, iar de la prânz o iei de la capăt tot acolo sau în altă bucătărie. Cum le poţi face astea fără pasiune?

Adevăratul chef este cel care munceşte, cu bătături de la cuţit, cel tăiat la degete, fript şi opărit. Uite, ca aici, aici, aici, aici…” îmi arată Tudorel Creangă nenumăratele urme ale muncii sale în bucătărie.

Omul nu place la toată lumea, dar este, probabil, cel mai popular bucătar al momentului din judeţ. I se reproşează că farfuriile lui nu sunt aranjate prea grozav, dar, ca să fie limpede, Creangă nu este un bucătar de fine dinning. Chiar dacă spune că ştie să facă şi „cocofixuri” de bucătărie gourmet, moleculară sau alte chestii de gustat doar cu vârful furculiţei şi cu coatele bine lipite de corp, nu în această zonă se găseşte mâncarea lui.

Ceea ce contează ca să ştii dacă îl placi sau nu pe bucătarul Tudorel Creangă este să guşti din preparatele sale. Sunt şanse multe ca s-o mai faci o dată şi încă o dată, apoi să-l rogi frumos să te înveţe şi pe tine cum să dai acelaşi gust.

La 53 de ani, purtând în el gene „căpoase” şi mândre ale unei mame oşence, din Bârsana, şi ale unui tată bucovinean, din Botoşana, Creangă nu este un tip disciplinat şi nu va fi niciodată un angajat ascultător, cu capul plecat în faţa unui patron de restaurant pentru care singurul argument al autorităţii sunt banii. Niciodată însă nu s-a dat înapoi de la muncă, muncă grea, cu suferinţă, atitudine cu care a învins în cele din urmă orice piedică i-a pus viaţa.

„Singur, am strâns din dinţi şi am învins vicii, temeri, situaţii grele”

Până să ajungă bucătar, Tudor a bătut drumuri multe şi a trecut prin multe. Orice televiziune ar găsi inspiraţie de reportaj în povestea lui. Îmi spune că primii bani, primii 10 lei, i-a făcut când avea doar 5 ani, strângând cartofi pe tarlaua unui vecin. Ceva mai mărişor, a muncit la „Avicola”, la strâns şirot. Avea nevoie de hrană la animalele de acasă, de bani de vacanţă. Când a venit vremea liceului a fugit departe, spre marea albastră, care însemna pentru el libertate, adică la liceul de marină. Fără meditaţii, imposibil de plătit de un tată bolnav de silicoză şi o mamă lucrătoare la CAP, suceveanul a intrat la liceu printre ultimii 40 dintre cei 360 de elevi admişi din vreo 5000 de candidaţi care dăduseră examenul. „Sărind” tocmai din Bucovina pe malul mării s-a ales atunci cu porecla „Cangurul”. După terminarea studiilor, a fost repartizat pe fostul distrugător „Muntenia”, ulterior „Mărăşeşti”, nava amiral a flotei române. Când era de serviciu, le gătea colegilor de pe vas, iar ei nu se plângeau. Marinăria însă s-a încheiat dramatic şi mai repede decât ar fi crezut.

„În timpul unor aplicaţii cu ţările din Tratatul de la Varşovia am avut un accident. Urât. Am scăpat cu viaţă, dar puteam să fi rămas într-un cărucior cu rotile. Am fost operat de trei ori la coloană, cu sindrom coadă de cal, torsiune de măduvă. Dar Dumnezeu a lucrat prin generalul Iacob, unul dintre cei mai buni neurochirurgi ai României, la vremea aceea. Însă le spunea studenţilor cu care venea la patul meu că nu el m-a vindecat, ci eu am făcut-o, pentru că am avut voinţă, m-am ridicat în picioare şi am vrut să merg. Se poate spune că am probat de câteva ori în viaţă, după aceea, puterea voinţei. Când m-am lăsat de fumat sau când, după primul divorţ, o luasem la vale cu alcoolul. Am zis doar stop. Nu m-am dus la medici, la psihologi, ci, singur, am strâns din dinţi şi am învins vicii, temeri, situaţii grele” povesteşte Creangă.

Recuperat după accident, la nici 30 de ani, Tudor Creangă s-a pensionat. Deşi ar fi avut trai bunicel din cei 2000 de lei de la marină, a vrut să fie pensionat cu drept de muncă, să nu stea „cu mâna întinsă, ca asistaţii social”. Era însă dezorientat de viaţa în civilie.

„M-am întors acasă, la ţară, unde am stat câteva luni să-mi ling rănile. Puteam trăi cu pensia, dar nu asta conta, ci faptul că trebuia să încep să fac ceva. Aşa că am început să car «Ham»-uri la poloni, să aduc Dacii din Ungaria. Aşa se făceau banii pe vremea aceea. Apoi m-am împrietenit cu finul meu, Dumnezeu să-l ierte, şi ne-am apucat de distribuţie de carte. Am făcut de toate, din ce ieşeau bani. Numai cămătărie n-am făcut, deşi m-aş fi priceput şi la asta, că doar veneam de pe vapor, aveam valută, ştiam. Am ieşit la un moment dat din lumea asta cam interlopă pentru că nu mi-a mai plăcut. Eram învăţat cu munca, munca efectivă, aia îmi era în sânge” mărturiseşte Tudor.

Primul, restaurantul B&B. Celelalte, nenumărate

Când vindea cărţi, a pus mâna pe una de bucătărie şi a găsit lectura „faină”. Şi-a dorit să înţeleagă mai mult din ea, aşa că la propunerea unui amic s-a înscris la cursuri de bucătărie prin „forţele de muncă”. Le-a făcut la Rădăuţi, apoi a făcut practică în bucătăria unei pensiuni din zonă. Patroana i-a propus să rămână ca angajat, dar Tudorel avea vise mai mari. „Recunosc, eram un pic cam fudul, dar nu mă vedeam într-o bucătărie mică de pensiune făcând două ciorbe şi meniul zilei. Ştiam că trebuie să începi de undeva şi eu am început dintr-un loc renumit atunci în Suceava, la restaurantul B&B. Acolo am dat peste echipă. Am început de la spălat vase şi am sărit direct în postura de şef de linie. Îi sunt recunoscător şi astăzi lui Gigi Berariu pentru încrederea pe care a avut-o în mine. M-a aruncat în «groapa cu lei» la 3-4 luni după ce absolvisem cursurile de bucătari. Munceam în bucătărie iar acasă puneam mâna pe carte şi învăţam, pentru că îmi dădeam seama că nu ştiu nimic şi că ce făcusem în şcoală, cu ce se întâmplă de fapt în bucătărie, erau chestii diferite. Am stat la B&B cam trei ani. Oameni importanţi au mâncat atunci mâncarea mea” povesteşte chef Creangă.

Periplul lui prin bucătăriile patriei a fost lung şi, cu rezerva că sigur i-a mai scăpat câte una, Tudor a încercat să-l prezinte complet. Cronologic, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, el a ţinut, pe rând, bucătăria restaurantului Catalan, până acesta s-a închis, apoi cea a hotelului Imperium, o bucătărie grea, cu evenimente multe, apoi cea a pensiunii Iris, timpuri din care a rămas cu fotografii făcute alături de VIP-uri şi celebrităţi din România cărora le-au plăcut preparatele lui.

Dintr-o întâmplare, cu recomandare, suceveanul a ajuns să organizeze şi să muncească în bucătăria de vară a hotelului de cinci stele Castelul Transilvania, în Baia Mare, hotelul efectiv fiind încă neterminat. Era o bucătărie pentru clienţii de spa şi piscină, bucătărie la vedere, cu cuptor cu tuci şi grătare în aer liber. La 30 de grade, oficialităţile din Baia Mare serveau bufetul rece la inaugurarea hotelului, bufetul realizat de Tudorel Creangă.

„Apoi am deschis, tot la Baia Mare, restaurantul La Dolce Vita, în Centrul Vechi, în Gangul Nou, pe singura stradă cu macadam din oraş. Am conceput meniul şi am dat drumul la bucătărie. Pe tărâmul oşenilor, pentru care blidul de mâncare e ceva serios, mi-a mers vestea. Eram singurul care făcea borş de fasole cu afumătură, şi nu supă, cum fac ei în zonă. În oraş lumea spunea «Mă duc să mănânc la moldovean, nu la Dolce Vita»” îşi aminteşte interlocutorul meu.

A urmat munca la o sală de evenimente la Şomcuţa Mare, în Ardeal, cu nunţi şi de câte 600 – 700 de persoane, unde se mănâncă cinci feluri de mâncare. Ciorbele le făcea în două-trei oale de 100 de litri, cu câte două mânere pe o parte, iar gulaşurile le putea amesteca doar cu instrumente speciale de malaxare. Tudor spune că, în acea vară, la Şomcuţa, cu o echipă grozavă de oameni, a dat probe grele de organizare a unei bucătării.

A fost apoi bucătăria unei săli de evenimente din Baia Mare, o scurtă colaborare la pensiunea Toaca Bellevue, din Gura Humorului, urmată de Colibiţa, Colieri, în Rădăuţi, bucătăria sălii de evenimente Pallas, de la Vicovul de Sus, a sălii de evenimente de la Boroaia, apoi o vară întreagă în bucătăria unui hotel din Neptun, unde 400 de oameni a trebuit să fie hrăniţi de trei ori pe zi, din iunie şi până la sfârşitul lui septembrie. A slăbit atunci, în trei luni, 20 de kilograme şi a venit acasă cu pantalonii legaţi cu un cordon.

Cu răbdare, Tudor a enumerat alte locuri în care a lucrat. A organizat evenimente private la Cluj, Timişoara şi în alte câteva localităţi din ţară. În Suceava, a ţinut bucătării ale restaurantelor Union, Old Times, Der Bautishler, Kennedy şi alte câteva, unele care şi-au schimbat numele între timp.

În prezent, Tudorel Creangă oferă consultanţă pentru diferite restaurante care se deschid, studiind profiluri de consumatori, gramaje, stabilind meniuri, făcând aprovizionarea, organizând bucătării, învăţând bucătarii de acolo să facă preparatele din meniu după reţetele lui. Are mereu evenimente pentru care găteşte şi face şi cooking time, adică găteşte acasă la câteva familii care organizează petreceri.

„De ce nu stai mai mult într-un loc?” am vrut să aflu, după ce mi-a prezentat lunga listă a locurilor sale de muncă.

„În câteva locuri, pentru că am dat de patroni cărora li se pare că ştiu şi barmanie, şi bucătărie, şi ospătărie, absolut tot, dar de fapt nu ştiu nimic. Îşi aduc meseriaşi alături, apoi încep să le dea sfaturi. Cele mai multe sunt inepţii şi ce profesionist stă să primească sfaturi de la un om care nu se pricepe?

Pe de altă parte, puteam să stau mai mult în unele locuri, dar asta însemna plafonare. Am intrat într-o bucătărie, am pus pe roate un meniu, am învăţat bucătarii să-l facă, am experimentat organizarea, apoi am plecat în altă parte, spre altă provocare” îmi explică chef Tudorel Creangă.

„E o nebunie acolo…”

Nu este doar părerea mea, dar de mai mulţi ani se cultivă o imagine sexi şi atotputernică pentru bucătari, pentru chefi, deşi, paradoxal, este vorba de meseriaşi care miros a mâncare, a fum, a ceapă prăjită, a toate cele care se întâmplă pe lângă plite şi cuptoare. De vină sunt show-urile culinare pe care le urmărim la tv, iar Tudor întăreşte această idee. „Lumea vede doar ceea ce e pe sticlă, de aia e sexi. Bucătari cu spate lat, cu tatuaje, coafuri trendy, driduri, pălării, cercei în sprâncene. Sunt bărbaţi bine care ar arăta bine şi în alte situaţii, nu numai în bucătărie. Na, fuge gândul… Dar ar trebui să băgăm la cap că multe dintre aceste show-uri au multă regie în ele, referitor nu numai la imaginea bucătarului, dar şi la modul cum se găteşte, modul de exprimare, chiar şi faţă de imaginea preparatului final. Or în bucătăria adevărată nu este aşa. Când clientul îţi suflă în ceafă şi trebuie să găteşti ce a comandat el, atunci acel produs trebuie să i-l găteşti. Nu e timp de imagine sexi, pălării şi cocuri cu şuviţe rebele. Bucătăria este muncă, ambiţie şi transpiraţie multă. Eu stau în bucătărie, la evenimente, cu rola de prosoape de hârtie aproape şi îmi şterg transpiraţia din 10 în 10 secunde. Cuptoarele fac şi 60 de grade. E o nebunie acolo, iar dacă nu ştii să te organizezi eşti mort. Rezumând, pe sticlă e una, în bucătărie e alta.”

S-a lămurit deja pentru toată lumea că bucătăria performantă este o lume a bărbaţilor, contrar ideii că femeia ar fi mai bună prietenă cu cratiţa, cu gustul, având şi mai multe papile gustative decât bărbatul. În topul celor mai buni zece bucătari ai lumii abia au intrat două reprezentante ale sexului frumos şi minunat, iar în top 100, doar 16. Tudorel Creangă susţine că asta se datorează faptului că bărbaţii fac mai bine diferenţele de gust şi arome, dar mai ales faptului că sunt mai tenaci în bucătărie, rezistă mai mult la presiune constantă. „În acele momente complicate spui unui bărbat în bucătărie «Faci asta în 5 minute» şi în 5 minute este făcut. O femeie nu prea reuşeşte. Femeia este puternică, este de mare ajutor, dar clachează, nu dă randament maxim pe durată lungă de timp.

Am avut vara aceasta multe evenimente în zona Vicov. Vicovenii sunt oameni cu bani, pretenţioşi, vor petreceri cu figuri, pentru că au văzut multe în străinătate. Bucătăresele cu care am lucrat au fost de nepreţuit ajutor, dar în situaţii critice au clacat. S-a întâmplat odată să cadă curentul. Fetele cedaseră. Am stat calm, am zis OK hai să schimbăm ordinea la servire. Dăm gustarea rece, servim apoi ciorba, că era deja făcută pe plită, la gaz, în loc de gustarea caldă ce se făcea în cuptoarele electrice, apoi dăm orezul al treilea fel, tot de pe plită. M-am gândit că dacă nu vine curentul la cuptoare până la 12, dăm mai întâi sarmalele care fierbeau şi ele la gaz, iar friptura la urmă, că doar n-o ţine pana până dimineaţă. Şi aşa am făcut, dar a trebuit să nu ne pierdem şi să ne organizăm.”

„Clămpănesc doar cei slabi şi josnici”

 Tudorel Creangă vorbeşte cu drag şi cu respect despre unii colegi bucătari, chefi care, fiecare, şi-a câştigat notorietatea prin felul cum găteşte, dar la fel de bine ştie că alţi colegi nu se omoară cu complimentele la adresa lui. Nu-i pasă, spune el, cât timp abia reuşeşte să facă faţă solicitărilor ba de consultanţă, ba la evenimente.

„Sunt destui care mă muşcă de fund că am ajuns unde am ajuns, dar că n-ar fi trebuit. Mă lasă rece. Cei care suntem profesionişti ne respectăm, ne strângem mâna, ne întrebăm de ale noastre. Fiecare bucătar chef şi-a câştigat o nişă de piaţă. Unora le place cum gătesc eu, altora cum găteşte Bogdan, altora cum găteşte Florin de la Iaşi. Clămpănesc doar cei slabi şi josnici, «vulpile» pentru care strugurii sunt prea acri pentru că nu ajung la ei. Şi mai ştiu una: mă muşcă de fund acela care este la fundul meu”, râde el.

„Cele mai minunate sunt plăntuţele noastre”

Aţi văzut vreodată un bucătar salivând în timp ce vorbeşte despre mâncarea lui? Chef Creangă saliva evident când am început să vorbim ba despre muşchi umplut, de pastramă din muşchi de vită, nu ştiu ce parte fără grăsime de la mistreţ, coaste la grătar, prosciutto crudo maturat într-un fel şi dat la fum, apoi despre scrijele unse cu slănină arsă, despre borşul de găină cu tăiţei făcuţi cu mâna lui şi nu mai ştiu despre câte altele, că la un moment dat mi s-a întunecat de o poftă totală, generică. Recunoaşte că este un gurmand şi că nu concepe cum ai putea fi un bucătar bun dacă nu ţi-ar plăcea şi să mănânci.

Îi iau mâinile şi dau de bătătura mare şi groasă de la cuţit şi de multele urme de „fripturi” pe care le-a suferit gătind, de drag, pentru alţii. Îmi promit că, atunci când îi voi mai gusta mâncarea, a lui şi a altor bucătari muncitori, s-o fac cu şi mai mult respect.

„Lejer mă frig cel puţin o dată pe zi. Aproape că nu mai simt durerea. Dacă butoanele se mai defectează, buricul degetului meu ştie exact când uleiul a ajuns la 180 de grade ca să arunc cartofii în el. Şi nu râde pentru că salivez. Sunt un pofticios. Este şi pentru că ştiu ce gust are mâncarea mea. N-am gătit niciodată cu cuburi galbene, oricare firmă ar fi, cu monoglutamate, poliglutamate sau alte OZN-uri. Doar cu condimente naturale. Am şi condimente exotice, părintele Silvestru îmi aduce mereu din ţări străine, dar cele mai minunate sunt plăntuţele noastre. Mâncarea mea are sare şi piper bineînţeles, apoi, după caz, cimbru, busuioc, oregano, maghiran, tarhon, mărar, pătrunjel, leuştean şi multe altele, dar fără şmecherii. Foarte rar folosesc chiar făină, pentru că prefer amidonul” mărturiseşte Tudorel Creangă.

Apoi completează că pe lângă bucătărie a mai făcut trei cursuri care completează munca sa. Unul de somelier începător, să ştie a recomanda vinul potrivit mâncării, unul de nutriţie, pentru că dă des de clienţi care ţin diete, şi unul de prim ajutor, pentru că, Doamne fereşte, se mai pot întâmpla şi accidente la masă.

Declară că ştie să gătească peste 1000 de preparate, dovadă cele 1000 de reţete din cărţile pe care deja le-a publicat şi care au în spate cel puţin o experienţă practică în bucătărie. Şi dacă îşi pune mintea şi jonglează cu ceea ce deja ştie să gătească, mai face şi alte mâncăruri, noi.

Tudorel Creangă a lansat în ultimii ani două cărţi de bucătărie, prima cu reţete tradiţionale, pe cuptor şi gătite, iar a doua cu reţete rapide şi minuturi. O a treia nu va mai semăna a carte de bucate clasică pentru că va conţine 50 de reţete de dulciuri româneşti uitate de timp, culese de la bătrâni din zona noastră, dar şi din Ardeal şi Maramureş. Lângă ele, sub formă de eseu, va fi povestirea băbuţei sau a moşului care i-a oferit reţeta.

„Când am plecat din marină, tata, Dumnezeu să-l odihnească, a fost foarte dezamăgit. Mă vedea un domn cu grade pe umeri, iar când m-am apucat de bucătărie credea ca sunt pe ultima treaptă a existenţei unui bărbat. «Bă, tată, chiar bucătar?» m-a întrebat, iar eu i-am răspuns: «Tată, şi ca bucătar ai să fii mândru de mine, ai să vezi». N-a mai apucat, săracul, dar eu mă ţin de promisiune. Cărţile fac parte din promisiunea făcută tatei şi le-am scos să înveţe şi alţii să gătească bun şi curat, cum găteau bătrânii noştri. Mi s-a spus că am fost un prost scoţând cărţile, că aşa am dat tot. Eu gândesc doar că după mine trebuie să ştie şi alţii să facă acele reţete şi m-aş bucura ca bucătarii tineri să înveţe din ele”.

„Clienţii mei nu vor lăstari de mazăre, muguri de bambus şi panseluţe în farfurie”

Îl provoc pe partenerul meu de discuţie întrebându-l cum de nu s-a înscris la vreun show culinar precum „Master Chef” sau „Chefi la Cuţite”. Îmi răspunde, surprinzător, că s-a înscris la „Master Chef”, dar la câştigul pentru juriu. S-a dumirit însă repede că acolo e „făcătură”, că acel concurs este un concept dinainte stabilit, că toate mergeau doar cum voiau regia şi producătorul şi că tot ei dictau ce şi cum trebuie să se comporte chiar şi juriul.

În calitate de concurent nu s-a gândit să se înscrie, pentru că show-ul era un concurs pentru începători, iar el nu mai era.

„La «Chefi la cuţite» e altceva, dar tot nu mă tentează. Să merg acolo pentru reclamă nu mai am nevoie. Ştiu meserie şi nu vreau să fac «avioane». Clienţii mei nu vor lăstari de mazăre, muguri de bambus sau panseluţe în farfurie. Nu practic bucătăria moleculară, cum face prietenul meu Bogdan Câmpanu care face la evenimente nişte rulade cu adevărat bestiale. Dar nu este stilul meu. Clienţii mei îmi spun că vor să le dau mâncare, nu «pastile» sau «poze». Sunt oameni care gândesc ca mine, că de la o petrecere trebuie să vii mâncat, băut, dansat şi fericit. Nu mă duc la o nuntă să beau apă plată cu lămâie şi să mănânc ceva despre care nu am auzit în viaţa mea şi dintr-o îmbucătură să termin ce era în farfurie” spune Tudor Creangă.

Şi a mai spus ceva apropo de show-rile culinare. Că una e să urle la tine că ai greşit Gordon Ramsay, bucătarul perfect, „the master of masters”, şi alta să te judece bucătari, poate buni, dar care de dragul regiei umblă cu vârful degetelor în jurul farfuriilor, recunosc că gustul mâncării este excelent, dar îl dau câştigător pe acela care le-a făcut „pictură” în farfurie.

Şi „Da”, spune chef Tudorel Creangă, „mâncăm ca să trăim, dar să mâncăm frumos, curat, inteligent, să mâncăm ce ne place, ce ne bucură papilele, dar şi sufletul. Şi să nu uităm că mâncarea e plăcere. Şi să nu o folosim în alte scopuri”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: