Abordarea unei teme precum existenţa şi natura identităţii bucovinene presupune câteva precizări contextuale. Prima se referă la posibilele surse pe care le poate oferi pentru o astfel de discuţie despre literatură. Este legitimă această sursă? Este ea şi eficientă? Dincolo, însă, de aceste chestiuni, avem în acest moment o inventariere a textelor semnificative din acest punct de vedere? Nu ne propunem aici să facem o expunere, fie ea şi simplă înregistrare diacronică, o istorie, oricât de condensată, a literaturii din Bucovina, chiar dacă lucrul acesta lipseşte aproape cu desăvârşire. Dar o astfel de istorie ar trebui 1. să-i includă ca într-o reţea şi pe Gregor von Rezzori, Aharon Appelfeld, Paul Celan, Alfred Margul Sperber sau Norman Manea şi pe atâţia alţi scriitori de altă etnie decât româna, într-un fel care să clarifice coexistenţa lor în acelaşi spaţiu cultural – bazat, în fine, pe dialog, sau pe izolare, pe diferenţe sau pe similarităţi etc.; 2. să identifice traseele diferite de după 1944 ale scriitorilor plecaţi din Bucovina ori rămaşi/apăruţi în nordul/sudul ei, cu evoluţii distincte (în acest sens, deşi o discuţie despre rădăcinile bucovinene ale unor scriitori poate părea irelevantă, n-ar trebui uitaţi Matei Vişniec, Nichita Danilov, Luca Piţu – există riscul să fie uitaţi, căci problema identităţii a devenit periferică) şi efectul produs asupra lumii/vieţii literare/accesului la memorie de evenimentele politice din 1989; 3. să includă pe terenul literaturii şi (dacă nu cumva în primul rând) jurnalele, scrierile memorialistice, corespondenţa, mărturisirile, aşa-zisa literatura de frontieră, din care să nu lipsească Aniţa Nandriş-Cudla ori Vasile Motrescu, cărţile de evocări etc. (un simplu inventar al lor lipseşte, de asemenea); 4. să disocieze între operele care, scrise de bucovineni, ori de scriitori cu rădăcinile în Bucovina, au ca obiect într-un fel sau altul spaţiul bucovinean şi acelea care abordează o problematică insensibilă la local, netributară lui în nici un fel.
A doua e o chestiune de metodă şi, dacă acceptaţi, de biografie. După o bună perioadă dedicată literaturii bucovinene interbelice, de mult încheiată (şi finalizată cu câteva cărţi şi câteva ediţii – azi îmi dau seama că am ratat câteva lucruri importante), mi-am spus: cum aş putea sluji sau onora, în Bucovina fiind, Centenarul Marii Uniri? Pur şi simplu citind cu o oarecare periodicitate cărţi scrise de bucovineni sau despre Bucovina, fără alt scop decât „locuirea” nu numai fizică (ingenuă şi indolentă) în acest spaţiu. Faptul a căpătat în timp semnificaţia deschiderii unui şantier pe care l-aş asemăna cu unul arheologic: descoperi piese disparate, fragmente din piese izolate, dintr-un întreg (o realitate istorică pe care eşti tentat să o fixezi într-un dat tipologic) despre care nu ştii cum arăta. Şantier arheologic? Mai degrabă altceva. Căci ici descoperi o falangă, dincolo un oscior care poate fi o vertebră, în fine, frânturi dintr-un organism (repet: în mişcare) pe care încerci să-l reconstitui. Cu ce scop? Cu scopul de a avea acces la o realitate definitiv dispărută, de a pătrunde şi recupera existenţa altor oameni, de a găsi o oglindă prezentului şi propriei identităţi precare. Fireşte că orice tentativă de felul acesta e cumva sortită eşecului. Şi cred că este sortită eşecului din mai multe motive, unele pur obiective. Cum poţi vedea simultan din perspective multiple, etnice şi deopotrivă individuale, subiective şi tocmai de aceea legitime? Cum poţi, de asemenea, depăşi istoricitatea, metamorfozele, pentru a aproxima o imagine ipotetică cu caracter tipologic, despre care ştii că e construct mintal? Nu cumva rişti să construieşti un artificiu şi inventezi ceva ce nu a existat niciodată? Şi fireşte că aşa vor sta lucrurile.
Aşa încât, ceea ce ofer aici sunt câteva fragmente, fapte – o selecţie care îşi propune să nu manipuleze – dintr-un întreg care nu e o ficţiune, dar nici nu are pretenţia adevărului. Îmi imaginez că şantierul acesta arheologic ar da la iveală un labirint Bucovina, asemenea cărţii de nisip a lui Borges, realizabil azi cu mijloace electronice: datele şi perioadele esenţiale, cu etaje succesive, suprapuse, până la coborârea, prin link-uri multiple, tot mai divizate, la detaliile cele mai particulare, la care ar lucra iniţial câteva echipe bine dirijate, apoi inşi izolaţi, prinşi de trecutul unei lumi dispărute ca într-o pânză de păianjen. Asemenea Sagradei Familia.
Mutând discuţia pe un alt teren, voi face câteva consideraţii preliminare asupra perioadei interbelice, necesare poate pentru o primă incursiune în problematica identităţii Bucovinei. În fond, este momentul în care Bucovina aparţine României: până în 1775, nu exista – era Ţara de Sus a Moldovei; între 1775 şi 1918, capătă identitatea proprie, care ne interesează; suportă modificări, nu ştiu dacă radicale, în perioada românească (1918-1944); ulterior, până în 1990, din cauza atât a fracturării ei administrative, cât şi a dictaturii comuniste (specificului ideologico-politic al fiecăreia dintre cele două regiuni), Bucovina îşi pierde treptat nu doar mărcile ei distinctive: devine memorie interzisă. Ce se întâmplă după 1990 e deja terenul altor metamorfoze şi fapte, căci, evident, e vorba despre o nouă etapă distinctă. Una a recuperărilor?
Or, revenind, pe mine mă interesează perioada românească şi pentru a vedea ce se întâmplă aici cu ceea ce se poate numi identitate bucovineană – şi cred că putem lansa ipoteza că interbelicul românesc (poate şi pe fondul celui european) este expresia unui eşec. Minunea Marii Uniri (să înţelegem cuvântul minune metaforic?!) e urmată de reacţiile în lanţ care vor genera al Doilea Război Mondial. Şi fac aici câteva precizări de detaliu, care relevă un context. La noi, în 1921, Blaga scria „Revolta fondului nostru nelatin”; e irelevant că nu-şi reia textul în vreun volum, că ideologia implicată aici e relativizată până la dispariţie. Preocuparea lui pentru mituri etc. relevă ceea ce în interbelicul european s-a numit eşecul raţiunii, al Europei construite de iluminişti, al „Occidentului”. Ideile celor numiţi la începutul anilor ’30 tânăra generaţie, mişcarea legionară de mai târziu duc la extrem, în fond, această viziune anti-europeană şi anti-modernă, care încearcă se salveze lumea de ameninţările raţiunii, ale democraţiei, printr-o întoarcere la realităţi aşa-zis originare, neafectate de civilizaţie. Aşa încât, oricât de pozitiv e prezentat, interbelicul e un câmp de tensiuni, polemici, conflicte care relevă viziuni diferite de înţelegere a culturii şi identităţii româneşti, implicit a „omului românesc”. Sunt, pe de o parte, cei declaraţi, la „Convorbiri Literare”, discipoli ai lui Maiorescu (dar sunt ei cu adevărat discipolii lui Maiorescu?), de la Motru, Negulescu, Petrovici la Mehedinţi şi I.E. Torouţiu, care gândesc chiar o „patrie psihologică”, sunt continuatorii ideologiei sămănătoriste şi naţionaliste a lui Iorga şi direcţia ortodoxismului lui Crainic de la „Gândirea”, este Blaga cu patria lui mitică şi transcendentă, nu în ultimul rând, Mircea Vulcănescu şi „noua generaţia” cu patria lor spirituală pe care vor s-o construiască. Ceilalţi identifică ceva ce credeau că există; ei vor să edifice, chiar împotriva datelor native ale românilor. Şi poate că, oricât de forţată, generalizarea încă nu e suficient de cuprinzătoare. În fond, toate aceste direcţii militează pentru un tip de cultură care se axează pe etnic, pe o identitate construită etnic, în balanţă neintrând individul. Individul? El poate cel mult să se jertfească pentru neam. Filosofii, aşadar, ale colectivităţilor, în căutare de diferenţe specifice, bazate pe excluderi. Cu toate acestea, în fond, se luptă Lovinescu – acum, la o sută de ani de la moartea lui şi în condiţii de recrudescenţă a naţionalismului, lucrul trebuie repetat cu tărie! –, care caută nu o cultură (cu potenţial identitar), ci o civilizaţie. Iar civilizaţia lui Lovinescu seamănă mult cu societatea deschisă a lui Karl Popper, căci înseamnă valori individuale, democraţie, separarea puterilor în stat, principii democratice, iniţiativă individuală etc. Iar Lovinescu, pe urmele cu adevărat ale lui Maiorescu, e monarhic şi dinastic, un liberal contra i-liberalilor. Altfel spus, Lovinescu voia ca statul (nu neamul, nu etnia, nu poporul înţeles ca neam şi etnie) să funcţioneze pe principiile impuse de lumea occidentală, deşi, între timp, ele erau în criză şi în Occident. Iar exemplul pe care îl dă el este al Japoniei, care, mai săracă şi mai retardată decât România, a reuşit să altoiască pe fondul tradiţiilor ei atât de conservatoare principiile societăţii europene; de aici, un stat funcţional şi schimbarea radicală a nivelului de trai. (Va urma)
MIRCEA A. DIACONU
Comentarii