Cu Seniorii Bucovineni, pelerini în Ţara Sfântă (4)

Departe, la Ierihon

Aşezământul românesc

Când ne-am întâlnit la o manifestare culturală la Fălticeni şi am felicitat-o pentru numirea fiului, arhim. Timotei Aioanei, în înalta răspundere de Reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon, dna Elena Aioanei din Rădăşeni mi-a mulţumit cu bunăcuviinţă, apoi brusc, gândindu-se la singurul care i-a mai rămas din cei foarte dragi, lumina ochilor, a suspinat: „Atât de departe!” După ce-mi dorisem mult să ajung şi eu acolo, atât de departe, întâi la Iaşi, când alergasem împreună cu prietena Lucia Puşcaşu la minunata personală de tapiserie a Celei Neamţu, apoi în acel frământat an 2014, în toamna căruia, de Sf. Cuvioasă Parascheva, sora mai mică, artista plastică Dany Madlen Zărnescu, s-a stins din viaţă, iată-mă la o privire de Ierihon!

Înaintea acestei priviri fusese drumul prin deşert, printre înălţimi sculptate parcă într-un bloc nesfârşit de halva, până la scurtul popas, al cotei 0, nu doar pentru fotografie, ci şi pentru o încercare de închipuire a oceanului planetar şi a punctului aşezat convenţional la înălţimea mijlocie a apelor sale, acest nivel al mării la care ajunsesem în după-amiaza fierbinte, ca să-i aline arşiţa cu briza sa imaginară. Acolo, în pustietate, mintea îl acceptase mai uşor decât izbutea acum să asimileze gândul că pe colina dintre colini eram la marginea oraşului respirând la cea mai joasă altitudine pe glob, la aproximativ 250 metri sub nivelul mării. Dar gândul adâncimii acestei fortăreţe zidite între pereţii munţilor Nebo şi Centrali şi bariera inexpugnabilă a Mării Moarte se micşora în faţa celui al coborârii în timp, specialiştii fiind unanim de acord că Ierihon, cu mărturiile vieţii organizate de acum zece mii de ani, este cel mai vechi oraş de pe pământ. Miracolul excepţionalei longevităţii este legat nu numai de protecţia lor, ci şi de miraculosul Iordan, de darul apei sale, fireşte, toate, pe lângă, potenţate, de necunoscutele umane. Oază verde între nisipuri incandescente, amintirea cetăţii biblice este dublată de faima fructelor fără egal ca dulceaţă şi aromă, cu singurele sau între puţinele lămâi şi portocale care pot fi transformate în băutură răcoritoare fără să fie decojite, cea mai bună băutură răcoritoare după adaosul potrivit de miere şi mentă, cum o apreciem şi noi la popasul „Temptation Gallery”, de unde, cu gândul la cei de acasă, ne încărcăm autocarul cu citrice, banane şi curmale. Pe acestea din urmă, de când am venit în Israel, am avut prilejul să le cunoaştem în plantaţiile lor de palmieri, cu ciorchinii închişi la înălţime în pungi mari, care vor fi recoltate abia după ce cântarul le va arăta greutatea coacerii.

Nu sunt singurele invitaţii pentru călători, automatele de cafea funcţionează impecabil, dacă îţi doreşti o geantă sau un geamantan din piele de cămilă este imposibil să nu găseşti aici ceea ce cauţi, iar izvorul suvenirurilor cu apă, pământ şi tămâie din Ţara Sfântă, cu uleiurile Orientului care închid în alchimia lor răsfăţurile olfactive ale nardului, mirtului, ambrei, iasomiei şi trandafirului pare inepuizabil. Învăluite de mireasma fragedă a portocalelor ca de o aură nevăzută, priveliştile, dar şi mâinile, carnetul de însemnări, aparatul foto schiţează momentul de neuitat al cuprinderii simultane, începând cu ochii şi desăvârşind cu mintea, a celui mai bătrân oraş din lume, a Muntelui Ispitirii – Carantania în care Iisus l-a înfrânt pe diavol şi în care a ajunat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi înainte de a începe să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu, a atracţiilor Palatului Hisham, cu mozaicuri, gravuri, coloane rezistând din secolul al VIII-lea, şi a Izvorului lui Elisei, a cărui apă devenită bună de băut prin graţia divină aprovizionează astăzi Ierihonul şi continuă să răsplătească setea aşteptării pelerinilor.

Alegerea noastră – timpul în Ţara Sfântă dictează alegeri, de aceea nu e de mirare că medicul sucevean Rodica Dranca, din neamul lui Octavian Goga, este împreună cu noi, aici, pentru a şasea oară – merge, cred previzibil, spre Aşezământul Românesc din Ierihon. Al treilea din Aşezămintele Româneşti de la Locurile Sfinte, la care, în răstimpuri diferite, au ajuns, prin înaltă ascultare, şi Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, şi P.S.Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, din Rădăşeni, cu un doctorat în Teologie şi o carte dedicate acestora, cartea fiind apărută la Basilica, în 2014, urmată de curând de minunatul volum „Aşezămintele româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon. Trecut şi Prezent” (Basilica, Bucureşti, 2018). Dacă de obicei realitatea contrapusă imaginaţiei dezamăgeşte într-o oarecare măsură, de data aceasta întrece cu mult aşteptările! În centrul nou, la jumătatea distanţei dintre oraşul de demult şi Dudul lui Zaheu, cu biserica zveltă înconjurată de înaltele sale clădiri, Aşezământul Românesc de la Ierihon este o apariţie decupată din şiragul cetăţilor invincibile ale cărţilor de istorie a neamului şi din rândul palatelor de basm ale cărţilor copilăriei. Alb-auriul său, albul marmurei, al zăpezilor pure, şi auriul aurului şi al soarelui blând, este o răsplată pentru osteneala pelerinului, ca întotdeauna frumuseţea, iar limba română care răsună pretutindeni, în liturghia din biserica mare, în larma mulţimii ce tălăzuieşte venind dinspre ea şi urcând pe treptele sale, „De unde sunteţi?”, „Din Cluj!”, „De la Iaşi!”, „De la Vâlcea!”, „Din Neamţ!”, „De la Bucureşti!”, „Din Muscel!”, precum şi în salutul care ne înfrăţeşte cu toţi ceilalţi, „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, exprimă un sentiment de mândrie arareori trăit cu atâta intensitate şi sinceritate: România de aici stă cu nobleţe, dreaptă în faţa lumii. Aşa cum am vrea să fie şi acasă! Capete descoperite, frunţi sub broboadă, bărbaţi şi femei se închină la icoane, la Maica Domnului se stă cel mai mult între lacrimi, suspine şi tăceri, cu voci curate Viorel Hojbotă, dascăl la biserica din Mănăstirea Humorului, şi Mihai Constantin Bichel, elev la Seminarul Teologic Liceal din Suceava, intonează o cântare de slavă şi sunt urmaţi şi susţinuţi de glasurile cât pioase, cât mai ales înflăcărate ale celorlalţi.

Colind printre uriaşele gavanoase de lut arămiu cu buganvilii de toate culorile, îmi las capul pe spate ca să ajung în creştet de chiparos, dar ceea ce caut este aproape, la îndemână: în elegantul hol al casei pelerinilor, două din tapiseriile celeste, ţesute parcă în fir de lumină de marea artistă Cela Neamţu, laureata noastră cu Aurul Salonului Artiştilor Francezi, „Fereastră pentru Ierihon II – Ştefaniana” şi „Fereastră pentru Ierihon III”, pentru care mersesem special la Iaşi, ca să le văd înainte de plecarea lor departe, în oaza din pustiul Iudeii, asemenea monahiilor care slujesc acolo, însufleţite de convingerea că Cel-de-Sus poate fi cinstit oriunde. Astă vară o întâlnisem pe Cela Neamţu printre păuni aievea, ea însăşi venind ca din poveste, în Vama mea natală, acum o regăseam la Ierihon, lângă Născătoarea de Dumnezeu şi Tricolor, îmbogăţind cu splendoarea artei sale şi vechea aşezare din nordul sfintei noastre ţări – cum o simţi şi după care tânjeşti când eşti departe -, şi noul aşezământ românesc din nordul Ţării Sfinte.

Când am descoperit în copilărie într-o carte cu filele îngălbenite de vreme istoria lui Zaheu, gândul s-a căţărat când în duzii şcolii din Vama, când în cei din livada fratelui tatălui meu, după fructele negre, albe şi roşii, întotdeauna mai bune, deşi mai acrişoare, rupte direct de pe ramuri, decât adunate, dulci de tot, din iarba moale de la rădăcina lor. Eram atât de aproape de miracol! Ar fi fost de ajuns ca privirea, în loc să caute râvnitele fructe, să se îndrepte spre orizont! Dar poate că nu, nu atât dudele contau în această alegere, cât teama că aş fi putut ameţi având revelaţia înălţimii, a depărtării de pământ şi a apropierii de cer. E greu de descurcat la vârste târzii potecile întortocheate din imaginarul fabulos al copilăriei, oricum ţin minte că nu m-a tulburat deloc descoperirea faptului că arborele biblic nu era chiar dud, ci o rudă a sa exotică, uriaşă, cu poame de felul smochinelor. Slăbuţ, scund, Zaheu ar fi putut să urce în oricare din duzii mei puternici fără să-i rupă crengile şi îndeajuns de înalţi cât din vârf să-l vadă pe Mântuitor, recognoscibil în mulţime, chiar şi într-una care mişca linia orizontului asemenea mării.

Desprinzându-mă un moment de călătorii care treceau pragul Bisericii Ortodoxe Sfântul Proroc Elisei, am întârziat lângă cel mai faimos copac din Ierihon. Complet uscat se află parţial într-un soi de vitrină, greu de fotografiat din cauza strălucirii sticlei care îl apără de nevoia atingerii, aproape irepresibilă la pelerini. Alături un altul, viu, se oferă în schimb cu generozitate şi ochilor, şi degetelor noastre, dar dacă înfăţişarea sa rămâne şi pleacă din zeci de celulare, reţinută de o neaşteptată sfială, nicio palmă nu se aşază pe trunchi. Mă grăbesc în biserică, şi aici, ca şi în aceea de la Aşezământul Românesc, ca în toate bisericile la care ajungem, se înalţă neodihnit rugăciuni, cu numele alor noştri, în viaţă sau adormiţi, pomelnice fără număr sunt încredinţate slujitorilor acestor locaşuri şi mii de lumânări, din câte 33 de fire de ceară, se aprind într-o jertfă milenară. În lumina lor de miere, mă întreb dacă nu cumva pelerinajul în Ţara Sfântă este şi un arbore al lui Zaheu, în care urcăm încercând, sperând să vedem cât mai departe.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: